CORINA-ROTH

"Să nu regreţi nimic din ceea ce faci bine chiar şi pentru oameni răi." ~ Adrian Păunescu

 Absenţi din propriile destine

Când ni se cere să spunem "da” sau "nu”, să luăm, în fine, o decizie strict legată de viitorul nostru şi al celor pe care îi avem în grijă, suntem prea obosiţi ca să ne mai dăm cu părerea, suntem prea dezamăgiţi ca să mai sperăm că voinţa noastră poate cu adevărat să conteze, chiar dacă, mai ales în superbele perioade elecetorale pe care le trăim mecanic o dată la câţiva ani, ni se promite că prioritatea suntem noi. E din nou la modă cuvântul "popor”, poporul alege, poporul votează, poporul se presupune că amendează minciunile, poporul ştie, mai bine ca oricine, de ce are nevoie pentru o existenţă demnă, măcar de acum încolo, de mâine, eternul "mâine” care pare că nu mai vine niciodată. Brusc, ni se cere să devenim optimişti, să lăsăm deoparte suspiciunile, să înţelegem că, în ciuda aparenţelor – care ni s-au confirmat de atâtea ori, încât au devenit nici mai mult, nici mai puţin decât certitudini –, nu toţi oamenii sunt la fel, adică, în traducere liberă, nu toţi politicienii sunt la fel. Aşa o fi. Doar că, din păcate, mulţi dintre cetăţeni s-au săturat, nu mai stau la demonstraţii sau la spectacole, nu mai vor să plece iarna din casă pentru a merge către o urnă care nu le poate răspunde la nici o întrebare.

Când ni se cere să ieşim în faţă, să spunem drept ce ne deranjează sau ce nu ne mai deranjează, suntem din nou prea scârbiţi de actualitate, de jocurile care se fac la niveluri la care, teoretic, n-ar trebui să existe timp pentru nici un fel de distracţie. Diversiunile ne-au luat locul în agenda telefonică, ştirile nu ne mai interesează, chiar dacă au legătură cu educaţia copiilor, cu sănătatea bunicilor sau cu locul de muncă al părinţilor. Am devenit prea nefericiţi şi prea înneguraţi ca să ne mai pese. Nici nu ne revoltăm, nici nu ne dăm acordul. Pentru că avem, oricum, senzaţia, că nu mai contăm. Se apropie luna decembrie, ştampilele ne cheamă ca nişte ispite de sezon, apoi ne aşteaptă iarăşi libertatea, libertatea de a nu fi băgaţi în seamnă. Curând, vor uita de popor, de responsabilităţi, de adevărurile care contează.

Educaţia se va scufunda, pentru a nu ştiu câta oară, în procese birocratice fără sfârşit, sănătatea nu va mai ocupa un loc fruntaş în ordinea de zi, crearea locurilor de muncă va putea fi amânată, măcar puţin, o zi, două, o lună, o viaţă. Dezbaterile electorale au luat locul serialelor turceşti şi ale telenovelelor clasice, sau cel puţin aşa ar fi normal, pentru că e mult mai amuzant să urmăreşti la televizor, în direct, cum se discută un posibil scenariu al existenţelor noastre, decât să priveşti, fără nici un fel de implicare emoţională, ce mai fac personajele din nu ştiu care film. Se strigă catalogul. Cetăţean cu cetăţean. Destin cu destin. Lacrimă cu lacrimă. Suntem absenţi. Nu mai suntem în stare să formăm nici măcar minorităţi demne de luat în seamă. Ne declarăm învinşi, înainte de orice fel de luptă. Atât mai intră în fişa noastră de post. Resemnare. Pasivitate. Tăcere. Până când, oare? Până când?
Sursa:
 http://jurnalul.ro/editorial/absenti-din-propriile-destine-629237.html