.jpg)
Amintiri dintr-o toamnă de aur
Concertul - Viorel Mărginean
De câte ori culorile toamnei încep să aştearnă melancolii
prin parcuri şi prin livezi, îmi amintesc de o întâmplare petrecută în
tinereţea mea. Nu i-am dat atunci importanţa cuvenită, dar acum, când
am răgaz mai mult şi pot să întorc pe toate feţele întâmplările simt,
dintr-o dată, că se face toamnă. Toamnă frumoasă, toamnă de aur, în
culori grele, de catifea.
Când vine bruma
Am început anul acela şcolar supărată că nu reuşisem să plec din satul în care am fost repartizată după terminarea facultăţii. Un sat din apropierea Galaţiului. Era al patrulea an pe care-l petreceam acolo, departe de familia mea, şi-mi pusesem toate speranţele şi visele în plecarea aceea, care nu s-a mai întâmplat. Eram, aşadar, necăjită că voi sta încă un an sau cine ştie cât, cu chirie, într-o casă ţărănească, într-un sat în care singurele distracţii erau nunţile şi cumetriile localnicilor. Aşa cum se întâmpla în vremea aceea, în primele săptămâni de şcoală, mergeam cu toţi copiii şi ajutam la strângerea recoltei. De obicei, culegeam mere dintr-o fermă aflată la câţiva kilometri de sat. În a treia zi de mers la muncă patriotică (cum i se spunea pe atunci), l-am cunoscut şi pe inginerul cel nou, venit şi el în sat, tot prin repartiţie, după terminarea facultăţii. În mod firesc oarecum, pentru că eram cei mai tineri şi singurii veniţi din altă parte, ne-am împrietenit. Stătea şi el cu chirie, şi ori de câte ori aveam nevoie de ajutorul lui, fie la lemnele de iarnă, fie la curăţatul zăpezii, venea şi mă ajuta. Dar până am ajuns la curăţatul zăpezii, adică până să vină iarna, am simţit şi am văzut, din tot felul de gesturi mărunte, cum că el ar fi fost bucuros dacă legătura dintre noi ar fi luat o altă direcţie, dacă s-ar fi transformat într-o relaţie mai serioasă. Nu-mi stătea mintea la aşa ceva pentru că gândul meu era să plec din satul acela şi nici nu mi se părea că inginerul arăta prea grozav. Nici vorbă să mă gândesc că aş fi putut rămâne acolo pentru tot restul vieţii. Drept urmare, n-am dat importanţă vorbelor lui cu subînţeles şi nici apropourilor care deveneau aproape agresive la un moment dat. Trăiam doar cu gândul plecării şi mă străduiam să mă înarmez cu răbdare peste zilele rămase până atunci. Dar şi acuma, după atâţia ani care au trecut, pot să spun că niciodată n-am mai văzut şi n-am mai simţit, ca în anul acela, cât de frumos vine toamna, cum se transformă natura de la zi la zi, cu câtă încetineală melancolică se pregăteşte de hibernare, cu câtă suferinţă mascată în culori de vis se îmbracă înainte de a rămâne pustie. Crescută la oraş, n-am gustat niciodată până atunci frumuseţea naturii. N-am avut ochi format pentru un apus minunat, nu m-au bucurat niciodată cohortele de nori cu forme stranii, nu m-au mişcat siluetele ciudate ale pomilor şi nici freamătul frunzelor copleşite de vânt. N-am simţit până atunci nevoia de a găsi o anume bucurie în ceea ce mă înconjura. El, Emil, a fost primul om care m-a învăţat toate aceste lucruri. Nici părinţii şi nici învăţătorii mei n-au ştiut să-mi trezească acea coardă sensibilă la frumuseţile naturii. El m-a dăscălit cu răbdare infinită, fără să râdă de observaţiile mele, care erau uneori neghioabe şi caraghioase. El m-a învăţat să înţeleg măreţia frigului şi a brumei, care se risipeşte la primele raze, el mi-a explicat, exact aşa cum explici unui copil neştiutor, cum vine toamna. Din păcate, atunci n-am apreciat asta.
Mărgele de toamnă
Octombrie aşezase peste sat o minunăţie de culori. Făceam zilnic plimbări până dincolo de marginea satului, unde se afla o pădure de stejari. Vorbeam vrute şi nevrute cu însoţitorul meu şi, deşi vedeam că el este tot mai prins şi tot mai îndrăgostit de mine, nu făceam nimic ca să opresc jocul acesta care se desfăşura pe muchie de cuţit. Între timp începuse să-mi placă Emil, dar eram prea mândră să recunosc că-mi plăcea să mă simt şi să fiu admirată de un bărbat, dar şi prea laşă ca să întrerup această legătură. Mi-era frică de faptul că aş fi putut petrece perioada de până la plecare prea singură şi nu voiam să-l refuz, să-l resping total pe admiratorul meu. El era pentru mine un sprijin atunci, nu vreau să spun că m-am folosit de el pentru a trece mai uşor peste o anumită perioadă din viaţa mea, deşi cam acesta ar fi adevărul. N-am avut curajul să vorbesc deschis cu el, m-am complăcut în acea stare incertă, crezând că va veni, odată şi odată, plecarea, şi asta va rezolva şi clarifica situaţia.
Într-una din seri, mi-a făcut o vizită şi mi-a adus în dar un şirag făcut din tot felul de seminţe ciudate, minunat colorate, sâmburi, ghinde, înşirate pe o sfoară. "Mărgele de toamnă”, le-a zis el şi mi le-a prins la gât. "Mărgele de toamnă, pentru regina mea!” Am râs de cadoul lui, mi se părea caraghios, i-am spus că nu-l voi purta niciodată, căci prea era primitiv şi copilăresc, şi i-am mai spus cu trufie că n-am cum să fiu "regina” unui inginer agricol de la ţară, pentru că eu nu vreau să rămân în sat, aveam alte planuri. Am înţeles imediat că l-am rănit profund, dar cu toate astea, n-am făcut nimic pentru a risipi stânjeneala apărută brusc între noi. A plecat abătut şi nu l-am mai văzut de atunci. Peste câteva săptămâni, am hotărât să mă întorc acasă, la părinţi. Când am trecut pe la el ca să-mi iau la revedere, bătrâna la care stătea mi-a spus că nu e acasă, deşi eu văzusem o mişcare delicată a perdelei de la camera lui.
Încercări
Reuşisem, aşadar, să scap de sat, dar nu aveam un post permanent în oraş. Atunci am hotărât să mă duc la Bucureşti, la o mătuşă care locuia singură. Cum eu absolvisem limbile străine, speram că voi reuşi să mă angajez la Tarom, ca însoţitoare de bord. Bărbatul mătuşii mele fusese pilot şi ea mai avea relaţii în lumea aceea în care visam să ajung şi eu. Am fost cu ea la câteva sindrofii şi m-a prezentat prietenilor ei. Unii dintre ei lucrau, într-adevăr, la Băneasa, la aeroport. Aşa cum se întâmplă în asemenea ocazii, când veselia şi complezenţa sar la tot pasul, mulţi mi-au promis ajutorul, dar săptămânile care au urmat mi-au arătat că, pe cât de uşor au promis că mă ajută, pe-atât de repede au uitat de mine. Eram într-o situaţie destul de grea. Acasă nu mai voiam să mă întorc, banii se cam terminau, mătuşa nu mă putea ţine la nesfârşit, nici o perspectivă de a mă angaja definitiv nu apăruse încă, în schimb, la toate întâlnirile cu cunoştinţele ei auzeam vorbe spuse în spatele meu, dar în aşa fel încât să le aud bine: "Păcat că e aşa frumoasă şi naivă!”, "Degeaba e frumoasă, dacă nu e şi descurcăreaţă!” şi altele, cam la fel. De la o vreme, am refuzat să mai particip la întâlnirile săptămânale ale mătuşii cu prietenii ei, şi când i-am spus că nu-mi face plăcere să le aud comentariile, cu cel mai natural şi normal aer din lume, ea mi-a spus că aş fi putut să fiu mai "drăguţă” cu unii dintre ei, pentru că aş fi fost deja angajată acolo unde visam. Pe moment, replica mătuşii m-a făcut să văd negru înaintea ochilor. Oricât de ambiţioasă şi de egoistă am fost până în acel moment, oricât de mult mi-am dorit să ajung în acel post, în nici o clipă nu mi-am imaginat că voi fi pusă într-o asemenea situaţie: să trebuiască să fiu "drăguţă” cu anumite persoane, să-mi cumpăr adică serviciul, făcând compromisuri de neimaginat pentru mine.
N-are rost să vă spun prin ce frământări am trecut în săptămânile care au urmat. Cert este că într-o bună zi, disperată că nu se întâmpla nimic cu angajarea mea, m-am hotărât şi am urmat sfatul mătuşii. Am fost "drăguţă”, chiar prea "drăguţă” cu unii domni care, bineînţeles, ca prin minune, au dezmorţit nişte rotiţe şi minunea s-a produs. Am fost angajată şi, cum vorbeam bine trei limbi străine, am prins şi curse externe, ceea ce era o binefacere în anii dinainte de 1989.
O altă toamnă
Eram, aşadar, într-o poziţie de invidiat. Serviciu bun, apartament în capitală, ieşiri dese din ţară. Aş fi putut să fiu mulţumită de mine, dar mi se întâmpla destul de des ca, aflată în faţa oglinzii, să nu mai am puterea să mă privesc în ochi. Simţeam că oricât de multe am agonisit, că oricât de multe am făcut pentru a scăpa de statutul de fată de provincie, am pierdut pe veci ceva care îmi dădea liniştea şi oarecum siguranţa în dialogul cu mine însămi. Toate compromisurile pe care le-am făcut în acei ani se-ntorceau împotriva mea şi luau chipul nopţilor nedormite, al regretelor târzii şi fără leac, al ruşinii pe care încercam s-o înăbuş înainte de a mi se fixa în priviri.
Într-o dimineaţă am simţit că nu mai pot continua viaţa aceea. Am părăsit postul meu râvnit de atâtea tinere naive, cum fusesem şi eu. În anii care au urmat, am trăit din traduceri şi din meditaţii, rupând orice legătură cu cei cu care am lucrat. Am vrut ca, atât cât mai pot, ajunsă în toamna vieţii, să uit de toate compromisurile pe care le-am făcut, să uit că în urma mea au rămas, precum nişte ruine pe un câmp de luptă, toate visele pure din tinereţe. Şi, n-o să vă vină să credeţi, dar tot mai des, în ultima vreme, mi-e dor de vremurile curate de demult şi de băiatul acela blond, inginerul agronom care m-a făcut regina lui într-o toamnă, punându-mi la gât un colier din seminţe colorate. Am fost şi eu o dată regină şi n-am ştiut ce să fac cu puterea şi cu frumuseţea mea!
E toamnă târzie acum şi afară, şi în viaţa mea, aştept iarna, dar ca o zvâcnire a unei amintiri, ca o străfulgerare de lumină în vreme de ceaţă, mă întorc mereu din plimbările solitare prin parc cu buzunarele pline de ghinde, crenguţe, seminţe şi frunze, pe care toamna le-a înnobilat în culori grele, de catifea. Le înşir apoi pe sfori colorate, mi le pun la gât şi mă uit iar şi iar în oglindă. Tot mai sper ca într-o bună zi să găsesc în priviri bucuria aceea de demult, din ziua în care am învăţat cum se apropie toamna.
ELEONORA ŢIC
Când vine bruma
Am început anul acela şcolar supărată că nu reuşisem să plec din satul în care am fost repartizată după terminarea facultăţii. Un sat din apropierea Galaţiului. Era al patrulea an pe care-l petreceam acolo, departe de familia mea, şi-mi pusesem toate speranţele şi visele în plecarea aceea, care nu s-a mai întâmplat. Eram, aşadar, necăjită că voi sta încă un an sau cine ştie cât, cu chirie, într-o casă ţărănească, într-un sat în care singurele distracţii erau nunţile şi cumetriile localnicilor. Aşa cum se întâmpla în vremea aceea, în primele săptămâni de şcoală, mergeam cu toţi copiii şi ajutam la strângerea recoltei. De obicei, culegeam mere dintr-o fermă aflată la câţiva kilometri de sat. În a treia zi de mers la muncă patriotică (cum i se spunea pe atunci), l-am cunoscut şi pe inginerul cel nou, venit şi el în sat, tot prin repartiţie, după terminarea facultăţii. În mod firesc oarecum, pentru că eram cei mai tineri şi singurii veniţi din altă parte, ne-am împrietenit. Stătea şi el cu chirie, şi ori de câte ori aveam nevoie de ajutorul lui, fie la lemnele de iarnă, fie la curăţatul zăpezii, venea şi mă ajuta. Dar până am ajuns la curăţatul zăpezii, adică până să vină iarna, am simţit şi am văzut, din tot felul de gesturi mărunte, cum că el ar fi fost bucuros dacă legătura dintre noi ar fi luat o altă direcţie, dacă s-ar fi transformat într-o relaţie mai serioasă. Nu-mi stătea mintea la aşa ceva pentru că gândul meu era să plec din satul acela şi nici nu mi se părea că inginerul arăta prea grozav. Nici vorbă să mă gândesc că aş fi putut rămâne acolo pentru tot restul vieţii. Drept urmare, n-am dat importanţă vorbelor lui cu subînţeles şi nici apropourilor care deveneau aproape agresive la un moment dat. Trăiam doar cu gândul plecării şi mă străduiam să mă înarmez cu răbdare peste zilele rămase până atunci. Dar şi acuma, după atâţia ani care au trecut, pot să spun că niciodată n-am mai văzut şi n-am mai simţit, ca în anul acela, cât de frumos vine toamna, cum se transformă natura de la zi la zi, cu câtă încetineală melancolică se pregăteşte de hibernare, cu câtă suferinţă mascată în culori de vis se îmbracă înainte de a rămâne pustie. Crescută la oraş, n-am gustat niciodată până atunci frumuseţea naturii. N-am avut ochi format pentru un apus minunat, nu m-au bucurat niciodată cohortele de nori cu forme stranii, nu m-au mişcat siluetele ciudate ale pomilor şi nici freamătul frunzelor copleşite de vânt. N-am simţit până atunci nevoia de a găsi o anume bucurie în ceea ce mă înconjura. El, Emil, a fost primul om care m-a învăţat toate aceste lucruri. Nici părinţii şi nici învăţătorii mei n-au ştiut să-mi trezească acea coardă sensibilă la frumuseţile naturii. El m-a dăscălit cu răbdare infinită, fără să râdă de observaţiile mele, care erau uneori neghioabe şi caraghioase. El m-a învăţat să înţeleg măreţia frigului şi a brumei, care se risipeşte la primele raze, el mi-a explicat, exact aşa cum explici unui copil neştiutor, cum vine toamna. Din păcate, atunci n-am apreciat asta.
Mărgele de toamnă
Octombrie aşezase peste sat o minunăţie de culori. Făceam zilnic plimbări până dincolo de marginea satului, unde se afla o pădure de stejari. Vorbeam vrute şi nevrute cu însoţitorul meu şi, deşi vedeam că el este tot mai prins şi tot mai îndrăgostit de mine, nu făceam nimic ca să opresc jocul acesta care se desfăşura pe muchie de cuţit. Între timp începuse să-mi placă Emil, dar eram prea mândră să recunosc că-mi plăcea să mă simt şi să fiu admirată de un bărbat, dar şi prea laşă ca să întrerup această legătură. Mi-era frică de faptul că aş fi putut petrece perioada de până la plecare prea singură şi nu voiam să-l refuz, să-l resping total pe admiratorul meu. El era pentru mine un sprijin atunci, nu vreau să spun că m-am folosit de el pentru a trece mai uşor peste o anumită perioadă din viaţa mea, deşi cam acesta ar fi adevărul. N-am avut curajul să vorbesc deschis cu el, m-am complăcut în acea stare incertă, crezând că va veni, odată şi odată, plecarea, şi asta va rezolva şi clarifica situaţia.
Într-una din seri, mi-a făcut o vizită şi mi-a adus în dar un şirag făcut din tot felul de seminţe ciudate, minunat colorate, sâmburi, ghinde, înşirate pe o sfoară. "Mărgele de toamnă”, le-a zis el şi mi le-a prins la gât. "Mărgele de toamnă, pentru regina mea!” Am râs de cadoul lui, mi se părea caraghios, i-am spus că nu-l voi purta niciodată, căci prea era primitiv şi copilăresc, şi i-am mai spus cu trufie că n-am cum să fiu "regina” unui inginer agricol de la ţară, pentru că eu nu vreau să rămân în sat, aveam alte planuri. Am înţeles imediat că l-am rănit profund, dar cu toate astea, n-am făcut nimic pentru a risipi stânjeneala apărută brusc între noi. A plecat abătut şi nu l-am mai văzut de atunci. Peste câteva săptămâni, am hotărât să mă întorc acasă, la părinţi. Când am trecut pe la el ca să-mi iau la revedere, bătrâna la care stătea mi-a spus că nu e acasă, deşi eu văzusem o mişcare delicată a perdelei de la camera lui.
Încercări
Reuşisem, aşadar, să scap de sat, dar nu aveam un post permanent în oraş. Atunci am hotărât să mă duc la Bucureşti, la o mătuşă care locuia singură. Cum eu absolvisem limbile străine, speram că voi reuşi să mă angajez la Tarom, ca însoţitoare de bord. Bărbatul mătuşii mele fusese pilot şi ea mai avea relaţii în lumea aceea în care visam să ajung şi eu. Am fost cu ea la câteva sindrofii şi m-a prezentat prietenilor ei. Unii dintre ei lucrau, într-adevăr, la Băneasa, la aeroport. Aşa cum se întâmplă în asemenea ocazii, când veselia şi complezenţa sar la tot pasul, mulţi mi-au promis ajutorul, dar săptămânile care au urmat mi-au arătat că, pe cât de uşor au promis că mă ajută, pe-atât de repede au uitat de mine. Eram într-o situaţie destul de grea. Acasă nu mai voiam să mă întorc, banii se cam terminau, mătuşa nu mă putea ţine la nesfârşit, nici o perspectivă de a mă angaja definitiv nu apăruse încă, în schimb, la toate întâlnirile cu cunoştinţele ei auzeam vorbe spuse în spatele meu, dar în aşa fel încât să le aud bine: "Păcat că e aşa frumoasă şi naivă!”, "Degeaba e frumoasă, dacă nu e şi descurcăreaţă!” şi altele, cam la fel. De la o vreme, am refuzat să mai particip la întâlnirile săptămânale ale mătuşii cu prietenii ei, şi când i-am spus că nu-mi face plăcere să le aud comentariile, cu cel mai natural şi normal aer din lume, ea mi-a spus că aş fi putut să fiu mai "drăguţă” cu unii dintre ei, pentru că aş fi fost deja angajată acolo unde visam. Pe moment, replica mătuşii m-a făcut să văd negru înaintea ochilor. Oricât de ambiţioasă şi de egoistă am fost până în acel moment, oricât de mult mi-am dorit să ajung în acel post, în nici o clipă nu mi-am imaginat că voi fi pusă într-o asemenea situaţie: să trebuiască să fiu "drăguţă” cu anumite persoane, să-mi cumpăr adică serviciul, făcând compromisuri de neimaginat pentru mine.
N-are rost să vă spun prin ce frământări am trecut în săptămânile care au urmat. Cert este că într-o bună zi, disperată că nu se întâmpla nimic cu angajarea mea, m-am hotărât şi am urmat sfatul mătuşii. Am fost "drăguţă”, chiar prea "drăguţă” cu unii domni care, bineînţeles, ca prin minune, au dezmorţit nişte rotiţe şi minunea s-a produs. Am fost angajată şi, cum vorbeam bine trei limbi străine, am prins şi curse externe, ceea ce era o binefacere în anii dinainte de 1989.
O altă toamnă
Eram, aşadar, într-o poziţie de invidiat. Serviciu bun, apartament în capitală, ieşiri dese din ţară. Aş fi putut să fiu mulţumită de mine, dar mi se întâmpla destul de des ca, aflată în faţa oglinzii, să nu mai am puterea să mă privesc în ochi. Simţeam că oricât de multe am agonisit, că oricât de multe am făcut pentru a scăpa de statutul de fată de provincie, am pierdut pe veci ceva care îmi dădea liniştea şi oarecum siguranţa în dialogul cu mine însămi. Toate compromisurile pe care le-am făcut în acei ani se-ntorceau împotriva mea şi luau chipul nopţilor nedormite, al regretelor târzii şi fără leac, al ruşinii pe care încercam s-o înăbuş înainte de a mi se fixa în priviri.
Într-o dimineaţă am simţit că nu mai pot continua viaţa aceea. Am părăsit postul meu râvnit de atâtea tinere naive, cum fusesem şi eu. În anii care au urmat, am trăit din traduceri şi din meditaţii, rupând orice legătură cu cei cu care am lucrat. Am vrut ca, atât cât mai pot, ajunsă în toamna vieţii, să uit de toate compromisurile pe care le-am făcut, să uit că în urma mea au rămas, precum nişte ruine pe un câmp de luptă, toate visele pure din tinereţe. Şi, n-o să vă vină să credeţi, dar tot mai des, în ultima vreme, mi-e dor de vremurile curate de demult şi de băiatul acela blond, inginerul agronom care m-a făcut regina lui într-o toamnă, punându-mi la gât un colier din seminţe colorate. Am fost şi eu o dată regină şi n-am ştiut ce să fac cu puterea şi cu frumuseţea mea!
E toamnă târzie acum şi afară, şi în viaţa mea, aştept iarna, dar ca o zvâcnire a unei amintiri, ca o străfulgerare de lumină în vreme de ceaţă, mă întorc mereu din plimbările solitare prin parc cu buzunarele pline de ghinde, crenguţe, seminţe şi frunze, pe care toamna le-a înnobilat în culori grele, de catifea. Le înşir apoi pe sfori colorate, mi le pun la gât şi mă uit iar şi iar în oglindă. Tot mai sper ca într-o bună zi să găsesc în priviri bucuria aceea de demult, din ziua în care am învăţat cum se apropie toamna.
ELEONORA ŢIC
Sursa:
http://www.formula-as.ro/2012/1043/asul-de-inima-45/amintiri-dintr-o-toamna-de-aur-15723
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu