Mirela Câmpan
nu te-am privit în ochi
nu de ruşine
ştiam că mă iubeşti
şi eu pe tine
dar era, parcă, prea multă magie
şi-o teamă de absurd
şi nebunie...
m-am fâstâcit ,
n-am spus nimic anume
doar să nu stric
ceva ce numeam lume
în care-al meu nimic avea un sens
şi orice gând
ecou- un timp imens!
dar fâstâceala mea
avea să-mi fie
doar de prisos, naivă agonie
când, tu, cu braţe ce strigau cât le lipsesc
ai prefăcut
din vorbe nefiresc
şi epopee din nespusul ''te iubesc''.
l-am decojit ca pe o portocală
cu poftă parcă,
poate, cu sfială
l-am dezbrăcat de gânduri şi concepte
muşcându-l crud cu buze prea flămânde să aştepte...
era...să zic, mustos
strânsese-atâta sete
a lumii ce-a uitat cum e să se îmbete
din trupul lui,frumosul prea frumos...
tăcerile aproape că l-au stors
dar nu-ndestul să nu-i mai simt dulceaţa
si mi-e ,de atunci, mai drag decât mi-e viaţa.
l-am decojit ca pe o portocală
cu poftă parcă,
poate, cu sfială
l-am dezbrăcat de gânduri şi concepte
muşcându-l crud cu buze prea flămânde să aştepte...
era...să zic, mustos
strânsese-atâta sete
a lumii ce-a uitat cum e să se îmbete
din trupul lui,frumosul prea frumos...
tăcerile aproape că l-au stors
dar nu-ndestul să nu-i mai simt dulceaţa
si mi-e ,de atunci, mai drag decât mi-e viaţa.



.jpg)






Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu