CORINA-ROTH

" CITESTE SI ASCULTA IN ACELASI TIMP "

Călătorie într-un paradis astral

"Luna ardea drept în faţă, astfel încât ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca şi loviţi de razele soarelui...
— Haide dar, zise ea încunjurând gâtul meu cu braţele ei albe şi punându-şi gura pe gura mea.

Sărutarea mă umpluse de geniu şi de putere creatoare. Astfel îmbrăţişaţi, aruncai neagra şi strălucita mea mănta peste umerii ei albi, i-nconjurai talia c-un braţ, strângând-o tare la pieptul şi la gura mea, iar cu cealaltă mână fluturând cealaltă parte a mantalei ne ridicam încet, încet prin aerul luciu şi strălucit de razele lunii, prin nourii verzui ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze -până ce ajunserăm în lună.

Călătoria noastră nu fuse decât o sărutare lungă. O lăsai acolo, în aerul cald de pe malul mirositor a unui lac verde şi strălucit, şi mă-ntorsei pe pământ şi, vrăjindu-l, îl băgai într-o nucă, iar nuca o făcui un mărgăritar stropit cu aur şi mărgăritarul îl aruncai în fundul unei mări. (...)

Iubitei mele îi făcui haina de-un gaz albastru, deşi străveziu ca aerul, prin care se ridica ea în albeaţa cea strălucită a rotundelor sale membre; în părul ei blond aşezasem o citadelă de diamante, sânul ieşea vergin, rotund şi mic din haina decoltată.

— astfel ne primblam, eu cu mâna în jurul gâtului ei, prin umbroasele şi balsamatele dumbrăvi ale lunii, pe lângă adormitele lacuri, pe lângă plângândele izvoare, şi numai privighetori cu glas de argint zburau cântând din creangă-n creangă şi umpleau aerul de note divine. Când ne aşezam în luntre, valurile ascultătoare mânau neporuncite, după gândirea noastră, luntrea cea aurită, în care iubita sta culcată în mari perini de mătase, iar eu aşezasem capul meu în poalele ei şi visam ceea ce aveam.

Acest amor pacific şi dulce ca ideea eternităţii, fără nici o cugetare ori o dorinţă nevergină, acest amor era aerul vieţii noastre, sărutarea copilărească, dulce, profumată a gurilor noastre, împletirea angelică a braţelor noastre — un amoriu sunt! Lumea mea nu era decât icoana ei strălucită, lumea ei — faţa mea cea palidă încadrată de păr negru. Această viaţă era un basm strălucit şi înstelat. Acolo era, între dumbrăvi verzi şi între stânci cenuşii, şi un lac cu apă de aur.

Când ne scăldam acolo râzând şi sub privirea cea înamorată a lunilor, stropeam unul în altul cu lungi şiroaie şi stropi de stele care, rămâind pe sânul ei, străluceau pe albul ei corp până ce, uscându-se într-un cerşaf ţesut din argint, corpul ei alb era şi mai neted, şi mai dulce, şi mai strălucit.

Adesea ea se prefăcea că se supără şi se ascundea prin tufişele labirinticei grădini. Deşi o strigam, ea nu răspundea până ce nu-mi prefăceam vocea în privighetoare, astfel încât, plângând dureros prin frunze, o vedeam cum vine în extaz şi cu ochii umezi, până ce o prindeam în braţe şi o mângâiam pe pieptul meu pe nebunateca copilă!

Ca să petrecem făcurăm un joc de cărţi. Regii, reginele şi fanţii de pe cărţi erau toţi chipuri copiate din basmele ce ni le spuneam, spre petrecere, serile, iar fiindcă nu aveam bani, ea se duse la un lac. Acolo fieştecare frunte de val reflecta o stea... Ea intră încet în apa lacului şi prinse încet, încet cu mâna din fiecare frunte de val câte o stea, ca şi când ar fi prins albine de aur, apoi punându-le în poale le aduse în casă şi le vărsă pe masă. Astfel jucam cărţi pe o frumoasă masă de marmură, şi jocul nostru era o poveste lungă şi încurcată, căreia nu-i mai dam de capăt până ce nu încetam, beţi de somn.

Dar somnul nostru! Braţe în braţe, tologiţi în perini de mătase galbenă ca aurul, gura mea apăsată pe a ei, visam amândoi unul şi acelaşi vis, care nu era decât o repetare magică a vieţii noastre fără dorinţe. Ne visam în ceruri cu oglinzi de argint şi cu săli întinse prin care pluteau îngeri cu haine de aur şi cu aripi de culorile curcubeului şi-ncinşi în brâie de curcubeu, iar blondele lor capete erau încadrate de lungi plete de aur, şi ochii albaştri se plecau timizi şi mari, şi pleoape şi gene lungi.

Portale cu stâlpi nalţi de aur, galerii de marmură albă, stele albastre pe plafondele de aur a sălilor mari, toate pline de un aer răcoare şi mirositor; numai o poartă închisă n-am putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, şi deasupra ochiului — un proverb în literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu — proverbul: o enigmă chiar pentru îngeri. Iată viaţa visurilor noastre.

Când ne deşteptam din somn, aurora celor doi sori, în haine roz, culegea mărgăritarele de argint de prin grădinile noastre şi, râzând cu glasul ei de ciocârlie, ni le arunca din poalele ei pe faţă şi în patul nostru.

Roua rece cădea pe sânul verginei mele iubite şi ea se trezea cu frig şi, ţinându-şi ochii închişi, îşi strângea împrejurul umerilor ei goi plapoma ţesută din argint şi din culori de curcubeu. Când însă îşi deschidea ochii, sorii răsăreau calzi şi frumoşi, iar noi ne sculam râzând, somnoroşi, unul de altul, apoi, spălându-ne feţele în basin de marmură, ieşeam afară în aerul cald şi strălucit al fericitei noastre lumi. Şi viaţa se-ncepea din nou, fericită şi lină, o eternă repetiţiune a fericirii de ieri."

(Mihai Eminescu - "Umbra mea" - fragmente)