.jpg)
Gil Dobrică, olteanul cu blues în sânge
de Loreta PopaPurta 48 la pantofiCântăreţul şi-a început cariera la numai 5 ani, pe scena căminului cultural din Dăbuleni. „Mie mi-a dat Dumnezeu harul cântecului, pe asta am pedalat”, spunea Gil Dobrică. Copilăria i-a fost de vis, aidoma lui Nică a lui Ştefan a Petrii, cu oi şi capre la păscut, bătutul mingii pe maidan, scăldat în Dunăre şi pescuit. Bunicul din partea mamei, Nicoliţa, avea prăvălie mare, iar ea vindea acolo. Aşa l-a cunoscut pe tatăl lui Gil, Florea, plutonier, care voia să cumpere ceva din prăvălie şi s-a îndrăgostit de ea pe loc. A fost în ambele războaie şi a stat prizonier în Rusia mult timp. Din cei 12 copii, Gil era cel mai mic, dar şi cel mai iubit. La doar 14 ani, împreună cu fratele său mai mare, Gil pleacă la Craiova, unde a urmat o şcoală de meserii şi s-a ales cu o diplomă de strungar. Asculta muzică neagră la radio, deoarece posturile iugoslave aveau o gamă largă de piese soul şi rythm & blues, ce i se potriveau perfect. În acea perioadă, Ray Charles a devenit idolul său. Angajat la Uzina 7 Noiembrie, ca strungar, a lăsat pasiunea să domine şi astfel a intrat în formaţia artistică a clubului uzinei. Gil simţea altfel decât tinerii acelor ani, avea muzica în sânge, astfel că abordarea sa diferită a bătut la ochi, dar a şi atras. Mergea la serviciu ziua, cânta la club noaptea şi urma cursurile de liceu la seral. A fost înzestrat din ceruri cu o voce tulburătoare, cânta cu o dăruire totală, crea o atmosferă inconfundabilă în orice loc era invitat. Nu a avut numai vocea unui negru, ci şi o poveste asemănătoare. Avea un magnetofon Tesla, la care asculta la nesfârşit muzica lui Ray Charles şi Otis Redding. Era dornic să se perfecţioneze, însă marea lui neşansă a fost că nu a existat, în acea perioadă, un compozitor şi pentru el. Băiatul înalt, care purta 48 la pantofi, cu nas mare şi destul de slab, a plecat din Craiova în anii ’70, la îndemnul unor amici din Bucureşti.
Piesa „Hai acasă!”, înregistrată pe primul său album, în 1979
A
cântat alături de Florian Pittiş, la Teatrul Bulandra, în cadrul
binecunoscutelor seri de muzică şi poezie, alături de membrii formaţiei
Sfinx şi de alte nume ale scenei româneşti. Locuia în gazdă, la fel ca
orice tânăr sosit în Capitală din provincie şi mânca la „împinge tava”. A
muncit din greu pe bani puţini. Avea noroc cu prietenii olteni la fel
ca el, studenţi. La Galele revistei „Săptămâna” se adunau trupele de
elită, vârfurile noului val de genul beat, pop, rock. Veneau „Phoenix”
din Timişoara, Iuliu Merca din Cluj şi multe trupe din Bucureşti. La
fiecare gală, Sala Palatului era plină ochi. Gil a început să cânte cu
cei de la „Sfinx”, întâiul pas spre celebritate. Faptul că era diferit
şi cânta la fel l-a costat. La televiziune nu era deloc chemat, iar voci
care spuneau nu erau şi la radio. La Teatrul „Constantin Tănase” a
cântat de multe ori, dar nu ca angajat, ci doar ca şi colaborator, căci
existau bisericuţe peste tot. A fost iubit pentru simplitatea, harul şi
pasiunea sa nebună pentru muzică. Invitat să cânte la baruri celebre,
precum Athénée Palace, Continental sau Doina, a ajuns apoi la barul
„Atlantic” din Bucureşti, unde şef era Viorel Păunescu. Gil Dobrică era
un om timid, dar pe scenă se mişca însă cu multă dezinvoltură. A venit
în Bucureşti lovit de soartă, nu de plăcere, nu şi-a schimbat nici
buletinul. Pentru că lucra la barul lui, Viorel Păunescu îi aranja tot,
casă, masă. S-a ocupat mult de el. După ce ieşea din scenă întreba mereu
cum a fost, a falsat cumva. Era înfricoşat de scenă. A cântat cu
orchestre foarte bune, care l-au acompaniat, care s-au ocupat de el. De
la membrii acestora a învăţat muzică. Era îndrăgit de oamenii din bar,
toţi îl chemau la masă. Atunci când venea Nicuşor Ceauşescu la bar nu se
mai putea intra. Acesta era adesea însoţit de cântăreaţa Jeanina Matei,
iubita sa pe atunci, dar şi de beizadelele acelor vremuri, fii ai
protipendadei comuniste. Acela a fost marele său pas spre lumea muzicii,
chiar dacă trebuia să cânte noapte de noapte. De altfel, stilul său era
unul nonconformist şi era imposibil să nu bată la ochi regimului acelor
vremuri. Dansul cu care îşi însoţea melodiile a fost considerat
„decadent”. A avut chiar ideea, nemaiîntâlnită atunci, de a-şi arunca
sacoul de pe el asupra admiratoarelor din primele rânduri, ceea ce a dus
la interzicerea apariţiilor sale în public. Se spune că a fost adus
înapoi de însuşi Nicuşor Ceauşescu, care a întrebat într-o zi unde este
Gil. Când i s-a spus că a fost interzis, a ordonat aducerea lui înapoi
la bar şi a pus să fie lăsat să se „producă” pe scenă aşa cum doreşte
el.Sergiu Nicolaescu: „ Avea un stil occidental, fără inhibiţii”
Gil
Dobrică este unic tocmai prin povestea sa. O viaţă întreagă a trăit
numai în cazinou, cabaret, acolo s-a făcut cunoscut, acolo a fost iubit.
Abia în 1979 înregistra primul său album single la Electrecord, ce
conţine cunoscuta piesă „Hai acasă!”. În acelaşi an apare în comedia
„Nea Mărin miliardar”. Sergiu Nicolaescu îşi aminteşte cum l-a cunoscut
pe Gil Dobrică, pe care de altfel l-a şi distribuit în filmul său:
„Ne-am întâlnit prima dată pe Litoral. De fapt nici nu aveam cum să nu-l
remarc atâta vreme cât toate fetele se uitau după el. Era mai tânăr cu
15 ani decât mine, dar era o perioadă frumoasă pentru amândoi. Nu aveam
cum să nu observ că era un om care se mişca mult şi care se mişca bine,
eu practicând sportul toată viaţa. Au existat voci care au obiectat când
l-am distribuit în «Nea Mărin miliardar», însă nu m-a interesat. Avea
un succes nebun şi aveam nevoie de atmosferă. El avea un stil
occidental, fără inhibiţii. Libertatea i se vedea din mers. Era un om
deschis, fără pretenţii stupide, un om adevărat, cald. Gil Dobrică era
modest, nu făcea nazuri. Ne-am înţeles fără probleme. Era temperamental,
iar faptul că era cântăreţ îi oferea un anumită aură de virilitate, de
aceea avea un succes nebun la femei”.Cristina Stamate: „Nu deranja pe nimeni”Garsoniera pe care Gil a cumpărat-o din agoniseala de artist a fost a actriţei Cristina Stamate, cu care a rămas prieten toată viaţa. „A cumpărat garsoniera în care am locuit eu cu soţul meu timp de zece ani, lângă Palatul Telefoanelor. Am fost în multe turnee împreună. În turneu cunoşti bine oamenii. Gil avea o eleganţă incredibilă, nu deranja pe nimeni niciodată. Nu era un pragmatic. Gil plutea. Era un copil mare, generos şi bun cum nu sunt mulţi dintre artişti. Educaţia de la mămica lui din Oltenia a contat enorm. Avea o sensibilitate aparte şi, ştiu că o spun pentru a nu se ştia câta oară, dar pentru că amândoi eram născuţi în februarie aşa îmi spunea el mie: «Februarie». Când am auzit că a murit am spus: «A murit Februarie!». Aş fi vrut să-l văd şi pe el mai bine, cu o pensie, căci o merita pe deplin, cu respectul cuvenit unui artist ca el”, ne-a spus Cristina Stamate.
Nu s-a ales cu aproape nimic de pe urma meserieiÎn 1982, Gil lansează LP-ul „Dă-mi o şansă”, care conţine şi piesa „Rugă pentru părinţi”. S-a descurcat singur, traducând versurile cântecelor pe care le ascultase. Şi nu i-a prins rău. Nu s-a ales cu aproape nimic de pe urma meseriei sale... doar o garsonieră, pe care a cumpărat-o după mulţi ani. Nu avea pensie, copii sau soţie. În ceea ce priveşte viaţa sentimentală, destinul său nu a avut scris iubire în dreptul lui. Cu Elena Necula s-a cunoscut la mare, rămânând prietenei 30 de ani, dar, din păcate, artistul nu a avut curajul să oficializeze relaţia. După ani şi ani de nopţi albe petrecute prin cluburi, Gil Dobrică recunoştea că are un mare regret, acela că nu s-a căsătorit. A fost iubit de nenumărate femei, „dar nevestele vor copii - spunea Gil Dobrică - şi cum aş fi crescut eu copii, cărându-i dintr-un turneu într-altul? În meseria mea, căsătoriile se fac şi se desfac aiurea”. În 1996, Gil Dobrică a trăit cea mai fericită zi din viaţa sa, când şi-a întâlnit idolul, pe Ray Charles. A mai susţinut sporadic concerte, atunci când boala îi permitea. În 1998 a lansat un nou album, „Cântec pentru mama”, iar în 2003 a apărut albumul „Hai acasă!”, care conţine coveruri celebre, iar înainte de moarte a lansat un album „Best of”. A avut totul şi n-a avut nimic. Colegii de breaslă l-au uitat şi prea puţini l-au condus pe ultimul drum. Gil Dobrică a avut o voce care l-ar fi putut face fericit oriunde altundeva în această lume, dar ghinionul a fost pe urmele sale. Banii nu au fost niciodată mai importanţi decât bucuria de a cânta. Artistul atât de iubit s-a stins în singurătate, la priveghi fiind prezente doar sora, fratele, nepoata şi câţiva vecini. La 61 de ani, la 17 aprilie 2007, Gil Dobrică pleca, în urma unei crize de gută, cu zâmbetul pe buze în oraşul drag copilăriei sale, Craiova, acolo unde este şi înmormântat, dar suferea şi de ciroză şi dublă pneumonie.
Lansat de Adrian Păunescu la Cenaclul Flacăra
La
nivel naţional însă avea să fie lansat de Adrian Păunescu, atunci când
l-a invitat să cânte în Cenaclul Flacăra. Poetul a spus cândva despre
artist că „a fost nenorocos, pentru că a trăit în condiţii grele şi a
murit înainte de a fi cunoscut o minimă oficializare de care are nevoie
un artist nu în timpul vieţii, dar măcar spre finalul ei”. Gil Dobrică
nu a avut niciodată creaţii proprii. Niky Constantinescu, de la
Electrecord, a lucrat cu artistul până la dispariţia acestuia. „Gil
Dobrică urma să lucreze la un proiect în memoria lui Ray Charles, pe
care l-a iubit enorm. E vorba despre un spectacol cu piese ale
artistului american, traduse în limba română chiar de Gil. Însă a decis
că trebuie să se odihnească şi el puţin, mai înainte de asta, la
Craiova. A lucrat împreună cu trupa Heaven piesa „Hit the Road, Jack” a
lui Ray Charles, melodie care a apărut pe albumul Heaven şi care a fost
de fapt ultima sa înregistrare”.„Mie mi-a dat Dumnezeu harul cântecului, pe asta am pedalat“ (Gil Dobrică)
Marina Voica: „Cu o piesă umplea stadioanele”
Gil era tânăr, avea succes, cânta la baruri timp de trei anotimpuri, iar toată vara Litoralul era al lui. Circula mult cu autobuzul, mergea pe jos, nu a avut carnet de şofer niciodată. Era un sportiv de felul său. Avea o carismă extraordinară. Dacă Gil Dobrică vedea că nu este lăsat să intre pe post, la televiziune sau la radio, nu se ruga, mergea mai departe pe drumul său. Acolo, în acea lume, se simţea mai liber şi fericit. Cu Gil Dobrică a lucrat şi Romeo Vanica, membru al formaţiei Mondial, cunoscut pentru orchestraţiile sale muzicale. „Gil mi-a făcut o impresie extraordinară, pentru că eu nu sunt oltean, dar iubesc oltenii. Cunosc Oltenia destul de bine, am fost în diferite jurii, în deplasări, îi cunosc pe olteni, îl iubesc pe Tudor Gheorghe şi pe alţii, Gil era un oltean atipic, din punctul meu de vedere. Nu era gălăgios, nu era guraliv, nu avea verva oltenească, recunoscută de altfel. Oltenia, din punct de vedere muzical, este o vatră imensă de folclor adevărat, nu contrafăcut”. Marina Voica l-a cunoscut pe Gil Dobrică mai mult după renume, de cântat nu au cântat niciodată împreună. „Era un fenomen, o legendă. Pe el nu l-a onorat nici un compozitor cu vreo piesă. A fost oarecum separat de noi, pe drumul său. Cânta în baruri, avea publicul lui. Eu am luptat pentru a-mi crea un piedestal, iar el cu doar o piesă umplea stadioanele. Regret că a plecat prea devreme. Îmi amintesc că m-am întâlnit cu el la o emisiune şi i s-a făcut rău. Atât s-a rugat să fie luat peste rând că nu se simte bine, dar degeaba. Cred că nici nu a mai făcut acea filmare”, a încheiat Marina Voica.„Nevestele vor copii şi cum aş fi crescut eu copii? Cărându-i dintr-un turneu într-altul? În meseria mea, căsătoriile se fac şi se desfac aiurea“ (Gil Dobrică)
Sursa:
http://www.taifasuri.ro/taifasuri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu