.jpg)
Ştefan Iordache, actorul nepereche
arhiva familiei Iordache
A fost “Cel mai iubit dintre pământeni”, actor-nepereche în teatru şi
film. A fost un “Hamlet” memorabil, “virulent sarcastic, dezlănţuit
justiţiar, disimulând cu viclenie, suspicios, prudent”. A fost un “John
Barrymore” fără pereche, încât nu ştiai când este el însuşi, povestind
despre propria-i viaţă, la un pahar, când trage cortina, spre a-l aduce
în lumina scenei pe Barrymore. A avut o “Viziune Flamandă”
individualizată şi a dovedit că “Ascensiunea lui Arturo Ui” nu poate fi,
în nici un caz, oprită. A fost “Maestrul” “Margaretei” şi al nostru, al
tuturor, dar viaţa n-a mai avut răbare până în “Noiembrie”, să meargă
la “Ultimul bal”, ci a dat mai devreme răspunsul la întrebarea “De ce
bat clopotele, Mitică?”.
Personajele cărora le-a dat viaţă
Ştefan Iordache, într-o profundă trăire artistică, cu mobilitate a
expresiei, sunt numeroase şi memorabile. Marele actor n-a tratat
profesia cu jumătăţi de măsură. Şi-a conturat rolurile, trăindu-le
profund, dăruind personajelor un registru vocal inconfundabil.
Ca
o premoniţie, maica-mare, Năstăsia, olteancă din Calafat, avea să-i
pună “patalamaua” în copilărie, înainte de a fi absolvit Institutul de
teatru. După ce a speriat-o într-o noapte, înveşmântat într-un cearşaf
alb a exclamat: “Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci!”.
Părinţii
doreau să-l vadă medic, însă “... eu nu doream să fac nimic, apoi
cineva mi-a spus: «Dă la Teatru!», am dat şi am intrat...”, îi
mărturisea maestrul Ştefan Iordache Ludmilei Patlanjoglu în volumul
“Regele scamator”.
În acel moment o nouă lume i s-a deschis. S-a
dedicat artei teatrale şi cinematografice. I-a fost greu, i-a fost uşor?
Iată ce scria într-un articol, în 1980: “Mi-e greu să mă urmăresc de la
început şi până acum, să-mi rememorez temerile, necazurile şi marile
bucurii. Câte au fost, au fost, poate pentru că trebuiau să fie;
frământările, satisfacţiile, nopţile nedormite, incertitudinile,
permanentul examen pe care l-am dat la fiecare spectacol, au plămădit
omul care mă priveşte acum din oglindă cu păr cărunt, cearcăne şi
multe, multe riduri (...) Ce e înlăuntrul meu, nici eu nu ştiu de multe
ori... Aflu cu fiecare rol nou, cu fiecare om pe care-l nasc şi, la un
moment dat, ajung să nu mai ştiu care sunt eu cu adevărat...”.
Ştefan
Iordache a iubit şi a fost iubit. În inima lui a intrat o persoană care
i-a dat lumină şi aripi să zboare: Michaela Tonitza, nepoata marelui
pictor Nicolae Tonitza. Pe ea iubit-o cu înflăcărare şi au devenit parte
a aceleiaşi fiinţe. Împreună au avut o pasiune comună: teatrul. El
actor, ea critic de teatru. Talentul i l-a dăruit Dumnezeu. Mihaela i-a
dăruit lumină. Iar el, Ştefan Iordache, a dăruit bucurie celor ce l-au
urmărit cu sufletul la gură. Şi-a respectat întotdeauna spectatorii. De
fiecare dată, după ce cădea cortina, la teatru, aşezat pe un scaun,
privea sala goală, în liniştea aşternută după ropotele de aplauze care
făceau cortina să cadă şi să se ridice de mai multe ori.
Ştefan
Iordache s-a născut la 3 februarie 1941. Ar fi avut astăzi 72 de ani,
dacă motorul vieţii sale nu s-ar fi oprit la 14 septembrie 2008, înainte
de a trece prin filtrul sufletului noi roluri triumfale, “slujind una
dintre cele mai nobile şi mai minunate arte de pe pământ: Teatrul”.
Sursa:
http://jurnalul.ro
Ştefan Iordache s-a nascut pe data de 3 februarie 1941 in Calafat, România si a decedat pe data de 14 septembrie 2008 in Viena, Austria. A fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film şi televiziune. A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Naţional Radiofonic şi Teatrul Naţional de Televiziune, şi a jucat în numeroase filme pentru marele ecran.
Ştefan Iordache şi-a
petrecut copilăria în cartierul Rahova din Bucureşti, într-o familie de
oameni simpli, care şi-au dorit ca fiii lor să înveţe carte. În şcoală a
fost bun la matematică şi ştiinţele exacte. Studiile teatrale nu au
fost prima lui alegere. A dat la Teatru abia după ce a picat, la 16 ani,
examenul de admitere la Medicină. După acest eşec, întâmplarea a făcut
să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor,
1959, a dat la Teatru şi a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă
secţia de Actorie a institutului printre primii şi a avut o carieră
artistică încununată de succes, până la sfârşitul vieţii. Ultimul său
rol a fost Prinţul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George
Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Naţional Bucureşti.
A
fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza,
Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog şi profesor universitar. Nu a avut
copii.
Ştefan Iordache s-a stins din viaţă la 14 septembrie 2008
într-un spital din Viena. Actorul suferea de leucemie. A fost
înmormântat cu onoruri militare în comuna Gruiu.
A contribuit la această pagină:
Button
- Ticăloşii (2007) - Consilierul Prezidential Didi Sfiosu, fost revolutionar Trailer
- Faraonul (2004)
- Omul zilei (1997) - deputatul Andrei Lăzărescu
- Eu sunt Adam! / Eu sunt Adam (1996)
- Cel mai iubit dintre pământeni (1993) - profesorul universitar Victor Petrini
- Inceputul adevarului / Oglinda (1993)
- Hotel de lux (1992)
- Cei care plătesc cu viaţa (1991) - Şerban Săru-Sineşti
- Vinovatul (1991)
- Noiembrie, ultimul bal (1989) - Printul Lai Cantacuzin
- Printul negru (1988)
- Clipa de ragaz (1986)
- Noi, cei din linia întâi (1986)
- Ciuleandra (1985)
- Glissando (1985)
- Concurs (1982) - Panait
- De ce trag clopotele, Mitică? (1981) - Mitică
- Înghiţitorul de săbii (1981)
- Întoarce-te şi mai priveşte o dată (1981)
- Pruncul, petrolul şi ardelenii (1981)
- Bietul Ioanide (1980) - Dumitru Dragavei "Botticelli"
- Buna seara, Irina! / Buna seara, Irina (1980) - comandantul de nava Victor Ionescu
- Ediţie specială (1980)
- In asteptarea lui Lefty (TV) / (1979)
- Avaria (1978)
- Doctorul Poenaru (1978) - avocatul Pascal
- Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977)
- Recitindu-l pe Shakespeare (TV) / (1976)
- Speranta nu moare in zori (TV) / (1976)
- Proprietarii (1973)
Sursa:
http://www.cinemagia.ro
Ştefan Iordache: ultimul interviu
Rar te sună Ştefan
Iordache. Şi trebuie să fie ceva important. Asta se întîmplă acum! Îl invit pe loc la interviu şi mă şochează. "Hai
să o facem, va fi ultimul meu interviu”. În timp ce conduc maşina spre
localitatea de lîngă Bucureşti unde stă, mă întreb ce l-a mîniat atît de tare.
Rar te sună Ştefan
Iordache. Şi trebuie să fie ceva important. Asta se întîmplă acum! De la celălalt capăt al firului, maestrul mă întreabă despre o
anume serată mondenă pe care nu vrea să o frecventeze. Îl invit pe loc la interviu şi mă şochează. "Hai
să o facem, va fi ultimul meu interviu”. În timp ce conduc maşina spre
localitatea de lîngă Bucureşti unde stă, mă întreb ce l-a mîniat atît de tare.
Intru în satul păzit
de pădure, în care stă maestrul. E alt aer decît în Capitală, deşi nu sîntem
departe. Înţeleg de ce a
fugit aici. Ne aşteaptă în poartă şi ne invită într-un superb univers arhaic, în
care s-a retras. Aici pregăteşte
rolurile, citeşte, îngrijeşte via, cultivă meri, face vin, taie iarba. Revine
la matcă.
- E ultimul interviu?
Da. Şi nu numai
atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate
inima mea.
- De ce?
Nu mai vreau să
trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit.
Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac
pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de
telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără
rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?
- Dar sînteţi un reper pentru România!
Crezi? Lumea mă ştie
mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet,
Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia
cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă.
- Dar poate că nu o merită.
Eu ştiu? Nu vezi
cine vorbeşte azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare.
Niciodată nu am ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!
După părerea mea,
vedetă este personajul care are cu ce să se legitimeze profesional, care are
popularitate şi care caută să stimuleze mereu această imagine.Prezentatoarea de
la meteo e? Dar fata cu sînii goi, pozată în porumb, e?
- Eu cred că nu, maestre. Vă înţeleg. Tabloidele greşesc cînd umflă personaje gen Alina Plugaru.
Cine e fata asta?
După nume, o fi bună să-mi are niţel pămîntul?
- Mă îndoiesc.
Vezi cum e cu
vedeta? Poţi să o pui pe fata asta lîngă Radu Beligan şi Marin Moraru? De altfel, acesta este motivul pentru care
ei nu se consideră vedete şi acelaşi lucru cred şi eu. Eu nu mai vreau în
această lume.
- Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată.
Da. Acest loc
este ca o mînă. Face parte
organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat
o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul "Glissando”. Erau
90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl
vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că
aş fi avut bani pentru aşa ceva?
- Putem intra în pivniţă?
Nu. E greu,
trebuie să ridici un chepeng din casă.
- Înseamnă că intraţi rar acolo.
Nu, dimpotrivă (îi
lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din
400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare
de data asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.
- L-aţi lucrat singur?
Nu. Nu uita că eu
sînt crescut în vie. Bunicul meu avea două hectare de vie. Avea două sute de
oi, pe care le-am păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest loc. În fine, vinul
trebuie vorbit cu prietenii,
Trebuie cîntat cu
ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică
Popescu şi l-am cules împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cînte.
E o tradiţie cîntatul vinului?
Nu, dar cred că, decît
să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.
- V-a plăcut şueta.
Mi-a plăcut cîrciuma,
mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cîrciumi ca să observ
oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete,
pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului.
Da. Îţi fac o mărturisire.
Dacă aş lua viaţa de la început,
nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa
este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat
cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta
acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie,
care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei.
- Nu vă cred. Sînteţi un om născut pentru teatru.
Eu joc teatru,
pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram,
electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins
aici. Cînd am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea
de teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată
nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea
a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat pe păr
şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram foarte jos.
- Nu vă mai place noua generaţie din teatru? Acum şapte ani, într-un interviu, Marin Moraru mi-a zis că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei sale.
Nu era departe de
adevăr. Copiii de azi nu mai
au respect pentru meserie. Nu
ştiu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joaacă
la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori,
manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să
vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.
- Oamenii privesc altfel teatrul?
Da. Am terminat
facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de şcoală rezultă că sînt pe scenă de
49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte
de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine.
Este şi el un maniac al teatrului. Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întîmplat să joc
cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să rîdă la
teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca "Vacanţa
Mare”, "La bloc”. Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca
Hamlet ar vrea să facă lumea să rîdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin, să arate, nu să-l
critice!
- Dar în societate, în vîrful ei, nu vedeţi pe nimeni care să vă placă?
Pe nimeni. Văd
doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.
- Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?
Nu chiar ospătar,
dar sigur patron de restaurant.
- Şi de ce n-aţi încercat?
Am încercat. Cine
naiba o fi inventat cîrciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi
nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit
pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu
alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi
multe altele, dar au murit multe animale, pînă cînd am vîndut-o lui Urzică, cel
cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe
strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cîrciumă,
zisă "La Papa”, după numele fostului patron. Dar n-a mers.
- Aveţi nostalgii?
Nu am decît
nostalgia tinereţii. E lucru
de mare preţ tinereţea şi tîrziu am înţeles asta. Dar fiecare vîrstă are rostul
ei.
- Dacă aţi fi fost mai tînăr în 1989, cine ştie cum ar fi fost viaţa.
Da. Pentru mine,
schimbarea a venit tîrziu. E bine că a venit, dar gîndeşte-te, am trăit în două
sisteme şi nici nu ştii ce greu e să scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am primit-o a fost prost înţeleasă.
- Cînd staţi aici, pe verandă, şi vă gîndiţi la trecut, nu regretaţi că nu aveţi urmaşi?
M-ai lovit în
punctul slab. Regret foarte mult. Dar m-a luat vîltoarea
vieţii. Mă gîndeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria
bine. Şi a trecut vremea. E
cea mai mare tîmpenie din viaţa mea.
- Aţi avut însă prieteni.
Nu cred că există
prieteni, ci doar momente de prietenie.
Nu-mi spuneţi
nimic de cele trei pisici ale dumneavoastră?
Te rog, sînt
chiar nişte vedete. S-a pripăşit pe lîngă mine şi le-am crescut cu drag. Oamenii
îmi aruncau pisici peste gard, pentru că ştiu că-mi plac.
(Dincolo de
verandă, în casă, doamna Mihaela, soţia maestrului, citeşte "Confidenţial”,
iar lîngă ea toarce un motan negru, Cascarache, preferatul lui Ştefan Iordache.
Aflăm că cel gri, care a dormit tolănit pe scară tot timpul, pe nume Makelele,
atacă supremaţia în sufletul stăpînului. Al treilea pare a fi plecat.)
- Aţi renunţat la casa din Bucureşti?
Nu, dar nu-mi mai
place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cît pot de mult. Ceea ce
devine greu. Înainte făceam 45 de minute pînă aici, acum fac două ore. Asta e ţara
în care cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem
de rîsul Bangladesh-ului.
- Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.
Ce să-şi spun? Că
ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat
este important să aibă lîngă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar:
dacă acest pămînt e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mîna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.
- Care e sensul vieţii?
Vrei să-ţi spun
cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să
încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.
- Sînteţi mulţumit de viaţă?
Sînt unul dintre
oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.
- După cum se vede, aţi luat notă mare, adică aţi învăţat bine lecţia.
Se pare că da.
- Cristian Brancu ("Confidenţial”)
- Sursa.
- http://jurnalul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu