CORINA-ROTH

DRĂGOSTIŢELE

 

Sărbătoarea a trecut, dar amintirile au rămas

Feri şi caprele

Îndrăgostirea, înmugurirea dragostei, a fost pentru mine ca primăvara, iar primăvara a însemnat mereu o mare sărbătoare, pe care o adulmecam, o simţeam cu mult înainte ca frunzele să se desfacă pe crengile ume­de de ploi. A fost ca un curent uşor, care a trecut discret prin­tre lucruri şi oameni şi le-a prins pe toate într-o pla­să colorată. A fost ca o boală, ca o febră care a apă­rut brusc într-o bună dimineaţă, de cum am deschis ochii, o stare pe care, într-un anume fel, am aşteptat-o şi pre­simţit-o. N-avea nume pe atunci starea aceea, nu ştiam cum să-i spun, căci nu ştiam ce mi se întâmplă, dar sim­­­ţeam că nimic rău nu mă poate aş­tepta, căci toţi oa­menii păreau buni, toată lumea era bucu­roa­să şi nu exista încă nicăieri suferinţă sau amă­răciune. Toate erau frumoase, toţi erau împliniţi, lumea părea scăldată în lumină. Şi-atunci am simţit într-o zi, chiar am sim­­ţit, cum mi-au cres­cut aripi. Aş fi putut zbura cu ele oricât de sus, nimic nu mă înspăi­mânta, nimic nu mă oprea. Nu erau graniţe şi nici oprelişti, n-aveam teamă şi nici spaime. Trăiam numai aşteptarea aceea plină de emoţii şi de necunoscut, căreia mai târ­ziu, pes­te ani, i-am zis dra­­goste, dar care atunci era încă ne­spusă, nelămurită şi ne­născută de-ade­văratelea.
Mă simţeam înfrăţită cu pământul întreg şi cred că m-aş fi putut îndrăgosti de orice şi de oricine, de un cais înflorit, pe lângă care aş fi trecut apoi zilnic, pen­tru a-i mângâia trunchiul tânăr, de for­ma arcuită a unui deal, pe care vedeam în visele mele o casă şi un pom, de soarele care mi se părea că răsare numai pen­tru mi­ne, chiar şi de cutia poştală a vecinilor, care mi se pă­rea, dintr-o dată, cea mai colorată şi mai frumoasă din lume.
Întâmplarea însă a făcut ca tocmai atunci, când am simţit eu că ceva nou şi ciudat pluteşte în aer, ca un nor mătăsos ce-a acoperit toată curtea noastră, întâmpla­rea, zic, şi numai ea, a făcut ca exact în dimineaţa aceea să treacă pe uliţă, turma de capre păstorită de Feri, nepotul unei babe din capătul satului. Şi, ca în poveşti, căci nu se mai putea altfel, Feri a devenit Făt Frumosul, viteazul purtător al tuturor biruinţelor din lume, eroul eroilor.
Aveam doar vreo câţiva ani, dar îmi amin­tesc şi acum cu mare precizie graba cu care-mi legam funda al­bastră în păr, atunci când auzeam di­mi­neaţa clopo­ţelul pe care-l purta ţapul Vilmoş, care anunţa că, în curând, Feri căprarul avea să treacă cu turma lui pe uliţa noastră. Doamne, ce-mi plă­cea Feri, pentru că era liber, pentru că făcea toata ziua ce voia, pentru că nu se ducea la şcoală şi pentru că în ochii lui cenuşii, care n-aveau astâm­păr, vedeam un fel de obrăznicie şi-o indi­ferenţă faţă de toţi. Nu ştiu cât a fost Feri de impre­sionat de funda mea albastră şi de şorţul cu fodore pe care mi-l puneam în mare viteză când fugeam spre poartă, ca să-l pândesc printre scândurile gar­dului, şi să-l văd cum face şmecherii cu toiagul cu care-şi aduna caprele. Ştiu însă că totul s-a terminat într-o dimineaţă în care, cam prin dreptul locului din care îl pân­deam, Feri a vrut să stea în cap, su­prem omagiu pe care mi-l dăruia, dar ţapul Vil­moş, sătul de exhibiţiile lui, l-a trân­tit în noroi. De atunci înainte, ca să-şi ducă la pă­dure ţapii şi caprele, Feri ocolea pe alte uliţe. Nu l-am mai văzut apoi câţiva ani şi, uite aşa, s-a încheiat prima idilă a copilăriei, trăită pe după gard, şi-n vre­mea aceea, mi se pare acum, dragostea aluneca prin­tre oameni, printre lucruri, copaci, pie­tre şi flori, ca un cârd de peşti al­băs­trii, care se mişcă toţi în aceeaşi di­rec­ţie.
L-am întâlnit pe Feri multă vreme du­pă aceea, la o nuntă, într-o vacanţă de vară. Se făcuse şi el orăşean şi nu mai avea nimic din libertatea de altădată, pă­rea pierdut în hainele noi care stăteau scorţoase pe el. Par­că era legat de mâini şi de picioare, şi când m-a chemat la dans, cu un zâmbet stingher în colţul gu­­rii, printre noi putea să treacă acceleratul, aşa mă ţinea, cu mâinile întinse, ca nu cumva să ne atingem unul de altul, ca din întâm­plare. Îşi pierduse farmecul, îi pie­rise curajul, iar părul lins, cu cărare-ntr-o par­­­te, îl făcea să pară un premiant înţepenit. Unde dispăruseră oare lu­miniţele din ochii lui cenuşii, unde s-o fi pier­dut nonşalanţa şi siguranţa mişcă­rilor de altădată ? Ce duh rău l-a în­cremenit şi îmbătrânit îna­inte de vreme pe acela care altădată era un rebel căruia nici măcar părul în cap nu-i stătea cum trebuie?

 

În vacanţa aceea, într-una din di­mineţi, am auzit iar trecând pe uliţă caprele. În fruntea lor era un alt ţap şi în urma lor, un ţânc spălăcit. Ni­mic nu mai semă­na cu ceea ce fu­se­se altădată. Să fi fost oare toate doar în ca­pul meu? Să fi existat ele doar în mintea mea dornică de poveşti ?
Aşa a fost sărbătoarea venirii pri­mă­verii şi-a primei îndrăgostiri, atunci, demult. O boală frumoasă, care a prins oameni şi flori, animale şi copaci, într-o lumină nouă, şi care a anunţat, a pre­văzut şi presimţit ine­fabilul adevăratei iubiri de mai târ­ziu.
Îmi mai doresc uneori sărbătoarea aceea, neastâm­pă­rul, freamătul ei, indi­fe­rent la curgerea normală a anotimpurilor şi-a anilor. Îmi doresc mai des pri­mă­veri care să învie cu­lorile şi speranţele şi lu­mina de atunci. Dar nu ştiu cum se face că, de o bună vreme încoace, văd că e primăvară când deja ea aproape că a trecut, văd pomii înfloriţi când sunt aproape scuturaţi, des­copăr culorile noi care înfruntă iarna, când ele se scurg deja înspre vară. E ciudat că nu mai simt ca altădată mu­­­gurii şi răcoarea lor, că nu mai tresar când se des­chid primele frunze, că nu mă mai emoţionează ca atunci primele păsări venite de de­parte. E un fel de în­ce­­tineală, o întârziere, un contra­timp care mă împiedică să am simţurile treze atunci când trebuie şi mă fac, parcă, să rămân mereu în urmă, ca un ceas neîntors la vreme.
OTILIA ŢEPOSU

Târgul de Florii

Vă scriu pentru a răspunde oarecum temei pe care dumneavoastră aţi propus-o în numărul trecut al re­vistei la rubrica Asul de inimă. De-a lungul anilor, am mai vrut să trimit scrisori pentru această rubrică, dar am tot amânat. Este destul de greu să povesteşti întâm­plări din viaţa ta, mai ales când este vorba de cele le­gate de suflet. Am toată admiraţia pentru cititorii care au reuşit să treacă peste reţineri şi şi-au povestit ex­perienţele în paginile revistei. De ce am îndrăznit să vă scriu acum? Pentru că tema, "Prima dragoste", este atât de răscolitoare, încât mi-am luat inima în dinţi şi ia­tă-mă pregătit să vă povestesc.

Sunt pensionar şi am părăsit Bucureştiul de câţiva ani, schimbând apartamentul de bloc pe o căsuţă din­tr-un sat aflat pe malul Dunării. Îmi petrec timpul pes­cuind şi lucrând în grădina de lângă casă şi mă simt uneori cel mai fericit pământean, pentru că am avut înţelepciunea să fac această schimbare târzie în viaţa mea. Dar nu sunt singur în această "aventură de bă­trâ­neţe", cum au numit-o copiii mei. Lân­gă mine este ne­vasta mea şi ne pregătim să sărbătorim nunta de aur în această vară. Vreau ca rândurile pe care le aş­tern acum pe hârtie să fie un prim dar din partea mea, pentru aceas­tă sărbă­toa­re a noastră. Săr­bătoare care continuă de atâţia ani.
Ne-am întâlnit prima dată tot la o săr­bătoare, la un târg de Florii, în faţa unei tarabe la care se vindeau bas­ma­le, baticuri mari din acelea care se prin­deau, pe vre­muri, nuntaşilor din ala­iul mirelui. Eu tocmai mă pre­gă­team de nuntă, o nuntă pusă la cale de părinţi, fă­ră să fiu îndrăgostit sau mă­car în­cân­tat de viitoarea ne­vastă. În faţa mesei cu bas­male era fetişoara asta, care mi-a devenit apoi nevastă. Alegea şi ea năframe, tot pen­tru nuntă, şi nu părea nici ea prea încântată de ceea ce făcea. Din două, trei vorbe, am în­ţeles că era şi ea silită de părinţi să intre într-o căsătorie pe care n-o doreşte, pentru că nu-i place deloc viitorul bărbat. Şi, în momentul acela, s-a întâmplat mi­nu­nea. Ne-am uitat unul la altul preţ de o secundă sau două şi am ştiut ce am de făcut, ca şi cum cineva m-ar fi împins de la spa­te. Am luat-o de mână pe fata aceea şi-am tras-o mai la marginea târgului şi i-am propus să fugim amândoi în lume, ca să scăpăm de nunţile puse la cale de alţii. Ea n-a zis nu şi-aşa ne-am trezit la Bucureşti, cu doar atâ­ţia bani cât să cumpărăm năframe de nuntă. În viaţă, nu-i totdeauna pentru cine se pregăteşte!
Am început de la nimic, aveam doar hainele de pe noi, am mâncat cu o lingură şi o furculiţă mai multe luni, dintr-aceeaşi farfurie, până am reuşit să găsim de lucru. Nu vreau să vă povestesc viaţa grea pe care am dus-o la început. Am fost harnici şi am reuşit să ne fa­cem până la urmă tot ceea ce ne-a trebuit, ca să trăim bine, cu copiii noştri cu tot. Dar vreau să mă întorc acum la momentul acela în care ne-am văzut pentru prima oară. V-am spus toată po­vestea de până acum, ca să înţelegeţi care a fost situa­ţia, dar acuma să nu cre­deţi că am fost doi uşuratici şi ne-am aruncat unul în braţele celuilalt doar ca să scă­păm de ceea ce au hotărât părinţii pentru noi. Vreau să vă spun că în momentul acela în care am văzut-o lângă masa cu năframe, mi s-a părut, mai întâi, că o cunosc foarte bine de un­deva. M-am ui­tat atent la ea, i-am vă­zut părul cas­ta­niu, ure­chile mici, pielea albă, sprâncenuţele sub­ţiri, un pic în­cruntate, ca să pară mai serioasă sau poate pentru că era un pic necă­jită.

 

I-am văzut statura mărun­ţică şi ce să vă mai spun, când m-am uitat drept în ochii ei am rămas ca hip­no­tizat, mă uitam me­reu la ea şi ea se uita la mine şi nu înţelegeam ce se întâmplă. De unde venea ră­­coarea ce mă cu­prin­­dea, de unde venea pârjolul ce mă ardea, căci toate se ames­te­cau, când sim­ţeam că mor de căl­dură, când mă lua cu friguri. A fost ca şi cum m-aş fi îmbolnăvit brusc. Şi boala aceea de atunci mai ţine şi acum, căci am marea fericire să fim împreună de atâţia ani. Pri­ma dra­goste a fost la mine şi prima iubire. Sin­gura! Dum­nezeu mi-a ţi­nut partea şi sunt un om fericit. Şi, câteo­dată, când pescuiesc şi am linişte, mă întreb şi acuma, du­pă atâţia ani, de ce mi s-o fi părut mie că o cunosc de undeva, atunci când am văzut-o pri­ma oară?
ŞTEFAN PĂUN

 

Sursa:

 http://www.formula-as.ro/2013/1060/asul-de-inima-45/dragostitele-16172