Foarte interesant !

Un studiu arata ca 90% din totalul populaţiei este dreptace, dar doar la 80% dintre noi piciorul drept este dominant. În acelaşi timp, 70% dintre oameni au ochiul drept dominant, pe când doar 60% dintre noi aud mai bine cu urechea dreaptă.

În al doilea rând, creierele noastre sunt alcătuite din două părţi care, în mare, nu sunt conectate unele de altele. Atât în partea dreaptă, cât şi în cea stângă a creierului există aproximativ 50 de miliarde de neuroni, dar legătura dintre aceste două părţi este foarte mică, de doar un sfert de miliard de neuroni.

Ca rezultat al acestui lucru, feţele noastre nu sunt simetrice, partea dreaptă va fi un pic diferită de stânga. Mai mult, pe măsură ce îmbătrânim, diferenţa creşte. Aşa cum a spus Coco Chanel „la 20 de ani ai faţa pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, la 50 ai faţa pe care o meriţi”.

În al treilea rând, creierele şi corpurile noastre sunt conectate încrucişat, ceea ce însemna că, în general, partea dreaptă a creierului controlează partea stângă a corpului şi invers.

Un alt studiu sublinia că fetele îşi petrec de două ori mai mult timp uitându-se în oglindă, comparativ cu băieţii.

Cu cât bărbaţii au degetul inelar mai mare decât cel arătător, cu atât este mai atrăgător în ochii femeilor, arată o cercetare recentă. Rezultatele studiului au fost publicate în jurnalul Biological Sciences, şi au dezvăluit legături complexe între expunerea fătului la testosteron, dezvoltarea anumitor părţi ale corpului şi ce este atrăgător pentru sexul opus.

Studii recente au arătat că raportul dintre degetul inelar şi cel arătător, în special de la mâna dreaptă, reprezintă un indicator fiabil al măsurii în care un om a fost expus la testosteron în uter.

Cu cât este mai mare diferenţa dintre inelar şi arătător, cel din urmă fiind mai mic, cu atât mai mare este impactul pe care l-a avut hormonul asupra organismului.

Noul studiu condus de Camille Ferdenzi de la Universitatea din Geneva a arătat, în urma unui experiment, că femeile sunt atrase de semnele unui nivel ridicat al testosteronului (faţă simetrică, voce profundă, un anumit miros al organismului).

Raportul dintre degetul inelar şi degetul arătător constituie un indicator important în măsurarea riscului de cancer de prostată, legat, de asemenea, de nivelul ridicat al testosteronului.

Alte studii au arătat o legătură între expunerea la hormoni înainte de naştere şi dezvoltarea altor boli, inclusiv cancerul de sân şi osteoartrita.

S-a demonstrat de curând că lungimea degetelor poate avea legătură cu obiceiurile din viaţa de zi cu zi, cu riscurile de îmbolnăvire, sau cu performanţele sportive.

Astfel, dacă ai degetul arătător mai scurt decât inelarul, ai şanse mai mari să suferi de cancer de prostată, artrită, autism şi ADHD, dar şi să fii un sportiv mai bun.

Cercetătorii susţin că nivelul testosteronului, în comparaţie cu cel al estrogenului, influenţează atât dezvoltarea sexuală şi metabolismul organismului, cât şi lungimea degetelor.

Chiar dacă există o legătură strânsă între hormonii prenatali şi lungimea degetelor, aceştia nu pot prezice cu exactitate care va fi viaţa pe care un individ o va avea.

Poţi să îţi faci singur testul care îţi poate dezvălui cât de sensibil eşti la anumite boli. Acesta este un exemplu de calcul al lungimii degetelor:

1. Măsoară-ţi degetul din vârf până la pliul de la baza acestuia, calculând cu exactitate lungimea.

2. Împarte apoi lungimea obţinută la măsurarea degetului arătător, la lungimea celui inelar.

La bărbaţi, degetul arătător tinde să fie mai mic decât cel inelar, în timp ce la femei ambele degete au aceeaşi lungime. Diferenţele sunt atât de mici, încât într-un studiu larg, rata medie a indicelui a fost de 0.98 la bărbaţi şi 1.0 la femei.

Femeile şi bărbaţii care au obţinut un indice mai mic decât 1, au avut şanse mai mari de a suferi de artrită faţă de cei care au avut indicele mai mare sau egal cu 1. Într-un alt studiu, bărbaţii care au avut un indice mai mare de 1 au prezentat o protecţie sporită împotriva cancerului de prostată faţă de cei cu un indice subunitar.

Femeile care au avut un indice mai mic de 0.97 au o abilitate sportivă mai mare decât cele care au obţinut un indice mai mare. Într-un studiu realizat de afacerişti, oamenii care au avut o rată mai mare de câştig au avut un indice mediu de 0.93. În schimb, cei care au obţinut o rată mică de câştig au obţinut un indice mediu de 0.98. Acest test poate fi un indicator de risc pentru unele probleme de sanătate, însă, pentru moment, nu este în general acceptat de cercetători.

Un sondaj realizat in Marea Britanie a aratat ca oamenilor le lipsesc cunostinte de baza despre propria anatomie.

Din momentul in care Homo s-a decis sa-si adauge atributul de Sapiens, o mare parte din zestrea sa biologica a devenit inutila. Astazi, cu exceptia unor piese exterioare (par sub toate formele sau unghii), omul, ajutat de revolutia medicala si tehnologica, descopera ca se poate descurca onorabil chiar si in lipsa anumitor organe.

A demonta o masinarie si a o monta la loc in asa fel incat sa functioneze din nou reprezinta, in multe domenii, o indeletnicire de rutina. Iar pe seama faptului ca mecanismul merge cu toate ca au ramas destule piese pe dinafara, exista glume vechi de decenii. In schimb, a renunta la anumite componente anatomice nu mai suna deloc a gluma. Cu toate acestea, faptul este posibil.
Par de prisos
Barbatii se barbieresc pentru ca barba si mustata nu mai au functionalitate biologica, nu-i mai apără de intemperii si nici nu mai slujesc la intimidarea adversarului. Functia lor este cel mult una estetica sau religioasa.

Femeile, la randul lor, se intrec in a scapa de parul de pe corp (cu exceptia podoabei capilare, desigur), caci „blana“ nu numai ca nu le tine de cald, dar le si provoaca frisoane de dezgust. Nici sprancenele nu sunt iertate, cu toate ca Natura le-a harazit un rol important: acela de a nu lasa transpiratia si impuritatile sa se scurga de pe frunte in ochi. Cu unghiile insa, se intampla pe dos. Desi nu mai folosesc la inhatat sau sfasiat prada, ele sunt la mare pret lungi si pictate, facand parte din arsenalul seductiei.
Inghetata contra galcilor
Despre un om cu amigdalele inflamate, se spune ca „a facut galci“. La intrare, calea digestiva si respiratorie e dotata cu un paznic, reprezentat de un inel de tesut limfatic ce inconjoara faringele din toate directiile. Din acest inel fac parte si amigdalele (tonsilele) palatine, doua mase de tesut incarcat cu celule si pregatit sa apere organismul de agresiunile microbiene venite prin gura. Uneori, insa, agresiunea este atat de mare, incat bietele amigdale se inflameaza si se transforma ele insele in focar de infectie, situatie in care otorinolaringologul e nevoit sa le scoata chirurgical (operatie denumita tonsilectomie).
Dureaza o jumatate de ora si poti pleca acasa savurand o inghetata. Apararea imunitara ulterioara este lasata in seama amigdalei linguale, a celei faringiene si a insulelor de tesut limfatic, care le leaga pe toate in inelul mentionat. Iar faptul ca se poate trai si fara „galci“ este confirmat de vechimea acestui gen de interventie chirurgicala, care dateaza de pe vremea Imperiului Roman.
Apendicele, primul la cadere
Dar sa vedem cum stam pe dinauntru. Apendicele merita cel mult pomenit. Cat de inutil este el pentru digestie o stie toata lumea. Ba uneori e chiar daunator, caci nu putine sunt cazurile cand resturile nu mai gasesc drumul catre exterior si raman sa putrezeasca in apendice, provocand inflamatii si dureri atroce. Au existat grupari de chirurgi care militau pentru extirparea apendicelui inca de la nastere, pentru a scuti omul de eventuale complicatii ulterioare.
Se poate si fara splina
Un alt organ pe cat de mare, pe atat de dispensabil este splina. Majoritatea oamenilor nici macar nu stiu unde e localizata (in partea stanga a abdomenului, sub coasta a zecea). Nu am numit-o inutila, ci doar dispensabila. La ce foloseste ea? Fiziologii au poreclit-o „cimitirul globulelor rosii“. Hematiile - care transporta oxigenul si dioxidul de carbon la si de la celule, au o viata scurta, de cateva zile. Dupa ce si-au indeplinit sarcina, trec, inevitabil, prin splina, care este legata vascular de ficat. De-a lungul vaselor sanguine stau aliniate macrofagele, o categorie de globule albe care au misiunea de a detecta „gunoiul“ din circulatie si de a-l inghiti, supunandu-l astfel reciclarii.

Din fericire, macrofage se gasesc in tot fluxul sanguin, asa ca organismul se poate descurca, la nevoie, si fara splina.

Care sunt cazurile in care splina trebuie neaparat scoasa: traumatismele abdominale (fiind un organ bogat vascularizat si friabil, splina se rupe usor si poate declansa o hemoragie fatala), bolile hematologice (purpura trombocitopenica, maladia Hodgkin, talasemie majora s.a.), cancere ale organelor invecinate (stomac, de exemplu).
Suplinitori

Exista si alte organe fara de care omul poate trai, insa nu oricum, ci suplinindu-le functiile in mod artificial, fara a le inlocui fizic (ca in cazul inimii artificiale). O operatie devenita comuna este colecistectomia - extirparea vezicii biliare. In mod normal, vezica stocheaza si secreta bila, un lichid plin de enzime care ajuta la digestie. In lipsa vezicii, ficatul elimina bila necontrolat, putand da nastere la situatii in care enzimele sunt insuficiente. Persoana fara vezica biliara, fie va tine regim alimentar in permanenta, fie va suplini cantitatea de enzime cu preparate enzimatice industriale (gen Colebil).

La fel se procedeaza si dupa extirparea pancreasului (in caz de inflamatie puternica, numita pancreatita, sau de cancer), care secreta si el enzime digestive. Lipsa fermentilor poate fi suplinita foarte bine cu extract din pancreas de porc (Triferment), iar a secretiei hormonale a pancreasului - insulina si glucagonul - cu produse sintetice.
Solutii de back-up
Natura a fost prevazatoare si ne-a dat si organe-pereche, pentru situatiile in care unul dintre ele nu ar mai functiona. E cazul rinichilor, al ochilor, urechilor, ovarelor, testiculelor, plamanilor. Cu toate acestea, nu sunt rare cazurile in care ambele organe sunt afectate ireversibil, bolnavul trebuind sa apeleze la transplanturi si proteze sau sa duca o viata de handicapat.
Cerebelul ne trebuie
Mai vechile tratate de anatomie si fiziologie acreditau ideea ca cerebelul, in afara de controlarea unor centri ancestrali de coordonare motorie, n-ar mai fi bun la nimic. Prin urmare, un om caruia i s-ar fi scos creierul mic ar fi putut trai normal, cu conditia de a reinvata sa mearga si sa-si tina echilibrul.

Cercetarile de neurofiziologie din ultimele decenii infirma total ipoteza de mai sus. Este adevarat ca pacientul ar supravietui, ba chiar s-ar putea misca (necontrolat), dar afectivitatea sa si in special memoria ar fi compromise. De altfel, se pare ca malfunctia cerebelului este responsabila de aparitia uneia dintre cele mai neintelese maladii ale sistemului nervos: autismul. 

Sursa:

Sursa: http://www.descopera.ro