.jpg)
Irina Petrescu
Regina inca incoronata a filmului romanesc"Eu absorb umorile bune. La otravuri ma inchid, ma usuc".
- Te-am revazut recent intr-un spectacol stralucitor, pus in scena de regizorul rus Iuri Kordonski: Unchiul Vanea de Cehov. Un regal artistic aplaudat furtunos de un public profund emotionat. Cum se explica faptul ca dupa atata amar de vreme, "corola de minuni" a Teatrului "Bulandra" din Bucuresti, "coroana" lui, a ramas nestirbita? Ce magie functioneaza la voi?
- Ai pronuntat inspirat cuvantul "coroana". Legatura se face direct: doamna Bulandra, Lucia Sturdza Bulandra, a fost o regina adevarata a regatului numit Teatru. Detest acel cliseu atat de raspandit in ultima vreme: "Doamna teatrului romanesc". Ma crispez cand aud aceasta sintagma! Ea se aplica, mai nou, cui vrei si cui nu vrei... Imi pare bine ca-mi dai prilejul sa alung din conversatia noastra aceasta urata vorba, ca sa ne putem indrepta spre ideea de "majestate". Pentru ca acolo, la Bulandra, Lucia Sturdza a fost nu "o doamna a teatrului romanesc", ci "regina teatrului romanesc".
- N-ai apucat-o, esti prea tanara ca sa fi putut avea aceasta bucurie. Si totusi...
- Am vazut-o in ultimele sale spectacole, Nebuna din Chaillot si Mamouret. Era geniala. A jucat pana la ultima suflare. Avea aproape 90 de ani. Era iarna, racise, si totusi a vrut sa joace. A murit, dorind sa joace. Din pacate, n-am cunoscut-o personal. A fost unica, absolut irepetabila! In ce priveste atmosfera creata de Lucia Sturdza la Teatrul "Bulandra", ea a persistat multa vreme, a devenit un spirit al teatrului. Eu sunt un burete bun. Absorb umorile bune. La otravuri ma inchid, ma usuc. In teatrul nostru exista un spirit de generozitate, de noblete, spiritul bucuriei de a face teatru. La noi se simte acea stare de "bine in profesie". Din clipa in care am intrat in teatru, am primit aceasta stare ca pe o atingere de noblete, o investitura aleasa. Si cred ca in Teatrul "Bulandra", aceasta stare a ramas neatinsa, netulburata, desi dintre "batrani", mai suntem doar foarte-foarte putini. Toti cei tineri care au venit, rand pe rand, in teatrul nostru, s-au contaminat de aceasta stare benefica. S-au lasat ocrotiti de aceasta subtila aura, cu care doamna Bulandra a innobilat cupola teatrului "ei". O aura pe care a preluat-o, cu magia baghetei sale, Liviu Ciulei. El a aurit aceasta cupola. Daca ma gandesc bine, s-ar putea spune ca Ciulei i-a conferit Teatrului "Bulandra" statutul de Dom.
Ochelarista de la "Hasdeu"
- L-ai pomenit pe Ciulei, marele regizor care ti-a deschis drumul spre cariera de actrita de cinema. Cum te-a descoperit? Cum de a avut indrazneala sa te distribuie pe tine - o adolescenta neprofesionista, de 17 ani (ce-i drept de o frumusete "batatoare la ochi"), intr-un rol principal in filmul Valurile Dunarii?
- Ciulei a descoperit la Studioul Cinematografic Bucuresti (cum se chema atunci) niste probe foto pentru un film pe care urma sa-l inceapa Savel Stiopul. Savel este cel care m-a descoperit! Eram proaspat absolventa, eleva de liceu. Nu aveam de gand sa dau examen de admitere la Teatru. Ma pregateam pentru cu totul altceva. Voiam sa dau la Arhitectura. Aveam, de pe-atunci, o anume inclinatie spre arta plastica. Stiam sa desenez, imi placea. E-adevarat, mergeam foarte des la teatru si la cinema cu parintii mei. Dar o chemare propriu-zisa n-a existat. In ce priveste frumusetea mea "batatoare la ochi", ei bine, trebuie sa-ti marturisesc ca mama se plangea unei foarte bune prietene (care avea sa-mi povesteasca toate astea, abia dupa ce mama n-a mai fost): "Irina e desteapta, e cuminte, ii place sa citeasca, dar... ce pacat ca e asa de uratica! Poarta ochelari, are niste dinti pregnanti. A purtat aparat special, dar, uite, n-a avut prea mare efect. Zau, nu stiu, Doamne, cum o sa se marite fetita mea?". Vezi, cam asta este adevarul-adevarat despre ceea ce tu numesti "frumusetea mea batatoare la ochi". Incat nu eram deloc "frumoasa scolii"! Eram, mai degraba, "ochelarista scolii"! Nu insa si... "tocilara".
- Si totusi, cum de a ajuns Savel Stiopul la "ochelarista" liceului "Iulia Hasdeu"?
- Pai... cazusem "proaspat" la examenul de admitere la Filologie. Da, filologie, si nu arhitectura, pentru ca in ultimul moment, parintii mei hotarasera sa renunt la visul meu. Eram slaba, mioapa, fragila, asa ca era mai bine la filologie-franceza. Stiam franceza inca de mica, de acasa, si totusi... am cazut. Parintii mei au fost convinsi ca eu facusem anume sa cad. Din ambitie! Numai ca explicatia era mult mai simpla: facusem o teza proasta! O retroversiune proasta. Ma rog. Si pentru ca m-au vazut tare nefericita, intr-o seara m-au scos in oras. Am mers sa mancam la "Continental", unde canta Ioana Radu, pe care parintii mei o iubeau foarte mult. Acolo, la restaurant, a trecut de cateva ori pe langa masa noastra un domn cu barba si ochelari care, la un moment dat, dupa al doilea, al treilea, al patrulea parcurs, s-a oprit in dreptul nostru si s-a adresat tatalui meu in soapta. Eu n-am priceput ce vorbeau, dar la un moment dat, el s-a prezentat cu voce tare, iar tata ne-a spus ceva in genul: "Domnul regizor vrea sa-i faca o proba fotografica Irinei saptamana viitoare". Era Savel Stiopul care pregatea un film dupa Marin Preda, Pasiunile prietenilor mei, un film care, pana la urma, nu s-a mai facut. In filmul asta fusesera distribuiti Ioana Bulca si balerinul Gelu Barbu - unul dintre cei mai frumosi tineri din Bucuresti (la ora aceea!). Era in anul 1958... Proiectul a murit - dar fotografiile au ramas in arhiva.
- Irina, sa facem o paranteza ca sa vorbim putin si despre parintii tai. Mama ta era tot asa de frumoasa ca tine?
Frumoasa si mult regretata mamaSub o stea norocoasa
- Sa spunem ca regretatul Francisc Munteanu era asistentul de regie al lui Ciulei. Si ca semnase scenariul filmului alaturi de regretatul Titus Munteanu. Cum a fost la premiera? Cum aratai pe scena?
- Premiera a fost la cinematograful "Patria". In anii 60, sa spunem pentru cine nu stie, hainutele noastre erau tare modeste, induiosator de modeste. Imi amintesc ca rochia mea "de premiera" avea un corsaj foarte strans pe talie, avea o fusta larga, larga, pe "jupon", cum se purta pe-atunci. Tii minte, nu-i asa? Toate fetele purtau jupoane, pentru ca fustele sa fie cat mai infoiate. Rochia mea era alba, era de nailon, bineinteles, ceea ce insemna un mare lux in anii aceia. Purtam niste sandale facute de comanda la cizmarul de lux al mamei mele, domnu Fracea de pe Calea Victoriei. Erau albastre, cu toc inalt. Si aveam un mantou de gala foarte larg. Valurile Dunarii s-au bucurat de mare succes si au deschis o lunga serie de filme in care am jucat: Nu vreau sa ma insor! - o comedie muzicala, Poveste sentimentala, Diminetile unui baiat cuminte, Duminica la ora sase, si multe altele. Aproape in fiecare an am facut cate un film.Intre timp, devenisem studenta la Teatru. Am fost incurajata si chiar pregatita de Savel
Diminetile unui baiat cuminte
- Cum a fost intalnirea ta cu Lucian Pintilie? Ai facut cu el un film superb si foarte premiat: Duminica la ora sase...
- Intalnirea mea cu Pintilie s-a petrecut inca de la Valurile Dunarii. In filmul asta Pintilie chiar juca. Am fost "colegi", cum s-ar spune. El era ofiterul neamt care se sinucide. Am filmat cu el pe Dunare. Apoi a trecut ceva timp si Pintilie m-a chemat sa dau probe la filmul cu care el debuta. Nu probe filmate, ci probe de atitudine. Probe de "personaj". Revenind la extraordinarii parteneri pe care i-am avut, ei bine, aici l-am intalnit as putea spune pe partenerul ideal al vietii mele: Dan Nutu! Dupa parerea mea, el a fost James Dean-ul generatiei noastre. Un actor de o rara subtilitate, de o acuratete a daruirii, a simtirii, filtrate prin zeci de perdele de finete. Dan Nutu avea o condescendenta si o grija fata de partener, cum eu nu am mai intalnit! L-am revazut anul trecut, cand a venit in Romania, invitat la Festivalul de Film de la Cluj. L-am gasit neschimbat. Am refuzat - si nu-mi pare rau! - o invitatie din partea emisiunii "Surprize, surprize" - sa-l salut. Ma chemasera sa-i fac un fel de compendiu, din carul de reportaj, un fel de "Hello, Dan! Ce mai faci?". Nu se potrivea deloc cu natura intalnirii noastre miraculoase, o intalnire sufleteasca, o foarte speciala relatie profesionala! Nu am avut in Romania si nu avem - si nu stiu daca voi mai apuca sa vad - un artist de cinema de o asemenea "carura", de o asemenea inalta calitate artistica...
- Sa vorbim un pic de Lucian Pintilie - regizorul. Cum va "dirija" el?
- Cu biciul! Da, cu biciul! Ca regizor de film, Lucian Pintilie era foarte regizor de teatru, ceea ce mi se pare un lucru fundamental pozitiv. Si asta, pentru ca teatrul, demersul teatral, reprezinta ceva viu. Teatrul este chiar un animal viu! E un sconcs. Un animal paros, rau, care uneori pute. Si anume, atunci cand isi lasa urma ca sa insemneze ceva rau. Dar care e viu, care chitaie, care naste pui. Care se iubeste pe sine. Din pacate, filmul nu are asta. Pentru mine, filmul este o suita de imagini care se misca si care, desigur, dau uneori fiori, dau gustul plansului si gustul rasului, si gustul freamatului si al spaimei. Chiar al ororii! Dar bucuria pe care o ai jucand pe o scena nu poate fi comparata cu cea pe care o simti intr-o zi de filmare. Recunosc, eu sunt o fanatica a Teatrului, desi iubesc si Filmul. M-am nascut datorita lui, ii datorez imens. Datorita filmului am intalnit oameni minunati, artisti adevarati si incomparabili. Am lucrat cu Manole Marcus, cu Iulian
Si azi ca si ieri: frumusete fara varsta- Cum e sa fii vedeta, Irina Petrescu? Cum e sa fii o adevarata stea a filmului si teatrului romanesc?
- Pe vremea mea, cuvantul vedeta nu era la moda. Cat despre notiune, ce sa mai vorbim! Azi - cuvantul se foloseste prea des. Si uneori in mod nepotrivit. Iar sensul lui s-a tocit in mod corespunzator. Asa ca prefer sa nu-ti raspund la aceasta intrebare.
Fotografii din colectia actritei
O regina in iarna - Irina Petrescu
E ajunul sarbatorilor. Acasa la Irina e cald, icoanele de pe perete ne zambesc discret, candela arde, ceaiul abureste in pahare, iar oglinzile reflecta pacea, linistea incaperii. Si privirea spiritualizata a gazdei, privirea ei vie, inteligenta, fara ostentatie. E frumusetea trasaturilor clasice, aristocratice, blazon al mintii si al sufletului, al culturii, ce-i confera aura de blandete si de mister. O gratie de regina ce rezista anotimpurilor.
- Ma straduiesc sa ma imprietenesc cu imaginea mea de acum, asa cum m-am imprietenit cu cea de la 30 de ani, de la 40, de la 50... Incerc sa nu-mi pierd umorul cand cineva pe strada imi spune ca m-a revazut cu placere in "Duminica la ora sase" si adauga: "Vai, ce frumoasa erati!". Culmea e ca pe-atunci nu ma prea uitam in oglinda, iar cand m-am vazut prima oara pe ecran, in "Valurile Dunarii" - aveam 17 ani - nu m-am placut deloc. Chiar deloc. Abia mai tarziu, cand am revazut la Cinemateca "Strainul", "Duminica...", "Rautaciosul adolescent" (numit pentru export "O femeie pentru toate anotimpurile") si mai ales cand s-a reluat la televizor admirabilul "Concert din muzica de Bach" dupa Hortensia Papadat Bengescu, am inceput sa ma accept si eu. Sa ma analizez mai obiectiv. Sa inteleg de ce mi se spunea ca jocul meu e foarte cinematografic, probabil pentru ca ma miscam cu firescul si discretia pe care le cere filmul.
Vedeta pentru toate anotimpurile
- Jocul tau inteligent si foarte modern te-a propulsat in topul aprecierilor criticii si ale publicului. Ai fost admirata (esti in continuare), iubita, invidiata. Si premiata, chiar de la primii tai pasi in film. Iar dupa marile distinctii obtinute la Karlovy Vary, la Mar del Plata, la Moscova, ai fost considerata vedeta numarul unu a cinematografului romanesc. La lista succeselor mai vechi se adauga cel de dupa "90, in filmul lui Dan Pita, "Hotel de lux", distins cu Leul de argint la Venetia, film in care ai realizat o compozitie cutremuratoare. Ai fost invitata la Hollywood mai demult, sa joci intr-un film dupa o celebra piesa a lui Miller. Ce s-a intamplat? Nu s-a mai facut filmul sau ai renuntat tu?
- Ti-am mai spus candva, foarte sincer: eram indragostita si n-am rezistat departarii. Mi se facuse un dor cumplit de casa. M-am intors in tara si nu imi pare rau. Aici mi s-a oferit prilejul catorva filme foarte bune (nu stiu ce s-ar fi intamplat cu mine la Hollywood, poate as fi reusit, poate nu). Si mai ales, acasa am putut juca teatru, teatru de valoare, pe un repertoriu clasic si modern extrem de generos. Asa cum se intampla actorilor din teatrele sud-estului Europei unde, pana mai ieri, nu se instalase inca dictatura banului.
- Lasa ca am avut aici parte de alte dictaturi si mai crancene...
- Era, e drept, cenzura ideologica, dar noi ne strecuram cu abilitate. Cateva generatii am beneficiat de piese minunate si de spectacole care au ramas in istoria teatrului. Pe atunci, teatrul era Arta, nu comert cu senzatii tari, cum incepe sa se practice si pe la noi acum, dupa mode perisabile, ca orice mode. Vezi, am nostalgii, nostalgia artei adevarate, a muzicii de camera, nu a fanfarei. Poate si pentru ca in copilarie am studiat pianul.
Discutam mult despre teatrul de repertoriu si despre riscul faramitarii lui, din cauza lipsei de bani, in mici companii particulare. Daca nu se vor gasi subventii substantiale, teatrul de repertoriu stabil va pieri. Cat despre filmele care nu se mai fac, ori cele care se fac si arata - cu rare exceptii - asa cum arata, mai bine nu discutam.
"O, ce zile frumoase"
- Slava Domnului ca generatia mea a apucat vremuri mai bune pentru arta. N-a trebuit sa facem concesii, compromisuri, cu inteligenta reuseam chiar sa dejucam cenzura ori sa o mai indulcim putin. Tin minte ca la o piesa mai speciala de Beckett - "O, ce zile frumoase" - dupa vizionare, cineva de la Partid, care trebuia sa ne dea aprobarea, a ramas cam nedumerit asupra implicatiilor filosofice ale textului. Dar cum nu reprezenta greseli politice, ne-a spus ca e interesant spectacolul, dar sa-l programam foarte rar. Nu l-a oprit cu scandal, asa cum se intamplase cu "Revizorul". Noi invataseram sa strecuram ideile "subversive" in mod subtil, prin subtext. Apelam la inteligenta si complicitatea spectatorului, care spectator profita si el, o data cu noi, din punct de vedere spiritual si emotional. Eu am avut si privilegiul de a ma forma la un teatru de prestigiul Teatrului "Bulandra", cu un repertoriu ce indraznea mai mult decat alte teatre si cu montari ce deveneau antologice. Spectacole cum rar mai intalnesti in zilele astea. Ti-as recomanda una dintre aceste recente raritati artistice: "Becket"-ul regizat de Adrian Pintea. Un spectacol sobru, "cu clasa", cum spunem noi. Care impresioneaza prin valoarea textului si tinuta interpretarii, nu are nevoie sa aduca in scena, ca sa socheze, "elefanti cu clopotei".
Irina Petrescu imi vorbeste cu insufletire despre recentele reusite ale unor tineri in acest spectacol, dar nu sufla o vorba despre propria performanta: dintr-un rol episodic - regina-mama a lui Henric al Ii-lea - marea actrita reuseste sa realizeze un portret foarte sugestiv, un caracter puternic, memorabil.
- Dar greutati si compromisuri exista de cand lumea in meseria asta, actoria nu a fost niciodata o lina plimbare cu trasura, o bataie cu flori la sosea ori pe marile bulevarde. Nici chiar pe largile bulevarde ale Americii, pe faimosul ei Broadway.
- Repet, poate am avut eu norocul providential sa nu simt prea brutal asperitatile profesiei, sa fiu mereu ocrotita, rasfatata de un public cald si generos, ingaduitor chiar fata de cate o eroare de-a mea; nu stiu de ce, poate ca inspir eu incredere. Dar daca ar fi trebuit sa-mi incep cariera in conditiile grele de azi, nu pot jura ca n-as face reclame ca sa pot supravietui.
- Si ai alege tot aceeasi cariera zbuciumata?
- Bineinteles ca tot pe ea as alege-o, chiar si in conditiile de astazi. E o profesie fabuloasa. Sa poti sa fii intr-o seara regina si in alta servitoare, sa schimbi mereu decorul si universul sufletesc, o data cu personajele, mi se pare aventura cea mai fascinanta, care te tine mereu proaspat, atent, tanar.
O masca rade, o masca plange
- Tonusul meu - pentru ca tot ma intrebai cum mi-l pastrez - e stimulat tocmai de aceasta permanenta schimbare. Zodia mea, Gemeni, ma face fericita atunci cand nu intalnesc monotonia, rutina, si am parte de variatie de peisaj. Trecerea de la un personaj la altul ma incita. Functioneaza ca un dus scotian. In stagiunea asta imi implinesc si o bucurie mai veche: revin la un rol de comedie (n-am mai jucat comedie cam de multisor, de la spiritualul "Mizantrop" al lui Molire). Acum, in regia lui Tocilescu, joc o nevasta naiva si ridicola, sotia "Libertinului" Diderot si alternez, in alta seara, cu partitura dramatica din "Becket". Vezi ce usor se perinda in scena anotimpurile! Te trezesti ca treci simplu, firesc, de la roluri de adolescenta si tanara indragostita la mame si bunici, ca si cand Timpul ar fi o joaca, nu o realitate tragica. Am iubit intotdeauna comedia, dar s-a intamplat sa joc mai mult drama. Dar se cheama ca tot actorie am facut, asa cum imi era predestinat.
- Crezi in destin?
- Bineinteles, totul depinde de destin: faptul ca te nasti intr-o anume familie si epoca, intr-o anume tara, ca primesti o anume educatie, ca intalnesti anumiti oameni si experiente care te formeaza in viata si in profesie. Provin dintr-o familie de pedagogi; am fost crescuta in spiritul adevarului si-al credintei. Tata era medic militar, la noi in casa disciplina si respectarea cuvantului, punctualitatea erau lucruri firesti. Legi acceptate, care nu mi se pareau mie, copil cu o fire independenta, niste constrangeri. Si din dragoste pentru ai mei m-am straduit sa le respect intotdeauna. Mama - o femeie frumoasa si eleganta - m-a invatat cum sa ma port si cum sa ma imbrac, m-a invatat sa gatesc si sa ma gatesc - mici cochetarii feminine, dar atat de importante. Vacantele mi le faceam la tara, la bunici, intr-o regiune superba. Intamplarea l-a adus pe Jean Georgescu sa filmeze in satul bunicilor mei, la Radesti-Muscel. Eu eram copil si ma minunam de toate. Maestrul a revenit si in alte veri, ma vedea crescand si intr-o zi mi-a zis sa vin sa dau probe pentru o comedie dupa Caragiale. "Tu trebuie sa faci neaparat comedie, poti fi o Rosalind Russell a noastra". Dar in acelasi an s-a intamplat - vedeti, tot intamplarea! - sa fiu chemata si de Liviu Ciulei pentru probe la "Valurile Dunarii". In cinema n-am mai avut parte de comedie, in schimb, in Teatrul "Bulandra" am jucat in regii stralucite "Leonce si Lena", "A douasprezecea noapte", "Mult zgomot pentru nimic" si "Mizantropul". Dar cea mai savuroasa compozitie comica a mea, de care imi amintesc cu incantare, a fost la Teatrul Studentesc Cassandra, o servitoare toanta si impiedicata, atat de departe de imaginea sofisticatei Rosalind, vazuta de Jean Georgescu. Tot destinul mi-a adus in cale si regizori care m-au obligat sa fac si altfel de personaje, care nu-mi semanau deloc si ma fortau sa-mi schimb registrul. Exact de acesti regizori aveam nevoie intr-un moment cand riscam sa ma repet, si ei au aparut providential. Ghionturile lor m-au salvat. Au fost mai multi, dar ii amintesc doar pe Pintilie in cinema - autoritate draconica pe platou, cu biciul in mana, dar cat de eficace pentru profesie! - si Mihai Maniutiu in teatru. Ei nu m-au menajat ca pe un bibelou, ci m-au indreptat energic catre o imagine pe care nici eu nu as fi banuit-o despre mine. Asa am obtinut masca tragica, realista, usor naturalista din filmul "Duminica la ora sase" ori pe cea stranie, expresionista din spectacolele "Cu usile inchise" si "O, ce zile minunate". Dar daca visez ceva la care nu am avut inca acces este un personaj din dramaturgia lui Cehov. Raman cu nostalgia lui, pe langa alte multe nostalgii. Oricum, genul de spectacol-balci, care se practica adeseori astazi, nu ma intereseaza. Tin minte ca in Institut, profesorul meu, Ion Sahighian, le spunea celor care incercau sa atraga atentia prin tot felul de artificii: "Nu spuneti textul cu buricul la public. Arta inseamna in egala masura a arata, dar si a ascunde".
- Uite ca si fara costume gaurite nudul a devenit o proba de "virtute profesionala"!
- Lasa ca am avut si noi indraznelile noastre, care la vremea respectiva poate ca socau. Tin minte ca in "Rautaciosul adolescent" eu am aparut goala la un moment dat, sigur, scena justificata de scenariu. Dar era primul nud in filmul romanesc si imi inchipui ce reactie au avut cei mai conservatori...
- Irina, n-as vrea sa te intristez, in incheiere - imi amintesc ca e vorba de o intamplare dramatica din viata ta personala - dar spune-mi de ce in camera ta, acum, in ajun de Craciun, nu vad bradul traditional impodobit, ca in alte case?
- Da, e o amintire dureroasa, pe care n-as fi evocat-o daca aceasta convorbire a noastra ar fi aparut in revista inainte de Sarbatori. Acum pot sa povestesc. Intre Craciun si Anul Nou, mi-am pierdut parintii intr-un accident de masina. Intai mama, apoi la cateva zile tatal. Pomul de Craciun era in casa inghetata, impodobit ca in toti anii de mama mea, in Ajun. Dupa disparitia lor, bradul a devenit pentru mine o amintire prea trista. N-am mai indraznit sa-l fac fara ea. Apoi, au fost Ajunurile de Craciun cand eram invitata acasa, la Gina Patrichi, care isi serba onomastica (Sfanta Eugenia) cu familia si cativa prieteni apropiati. Cred ca acum, fiica ei, Oana, are in zilele de Craciun acelasi sentiment de sarbatoare inlacrimata pe care il aveam si eu la varsta ei.
- Si pentru ca n-as vrea sa terminam pe o nota foarte trista, spune-mi ce ti-ai dori cel mai mult pentru sufletul tau in anul si mileniul care vine?
- Doream sa intampin anul 2000 la Sfantul Mormant. E un vis mai vechi al meu si, daca nu s-a putut realiza acum, sunt sigura ca Dumnezeu mi-l va implini candva.
Sursa:
http://www.formula-as.ro/2005/662/lumea-romaneasca-24/irina-petrescu-5913
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu