Ce pe-atunci aveau, inca, padure.
I-au fost haraziti Tatianei copacii... cu sau fara padure.
Au fost mai intii in cintec, apoi in viata de dupa
plecarea ei printre stele: noi, copacii ramasi singuri.
A venit, mi-a atins sufletul cu lumina sufletului ei dintr-o alta lume,
m-a invatat cit nu puteam invata intr-o viata, mi-a daruit atit
cit poate nu meritam, m-a binecuvintat cu dragostea ei,
facindu-ma sa simt ca a meritat sa traiesc chiar si pentru a-i fi o clipa aproape.
Mi-a aratat ca viata e un dar binecuvintat... apoi, pentru un timp,
a plecat si imi arata in fiecare zi ca acum Cerul imi e mult mai aproape.
Am visat-o adesea…
mi-e atit de drag s-o visez…
intr-un vis imi spunea ca pot s-o sun oricind, ca nu e nici-o problema.
Azi e ziua ei.
Dar eu nu mai pot s-o sun…
e a patra oara cind nu-mi va raspunde.
Atunci, inchid ochii si o chem…
intotdeauna vine. Va fi si azi cu mine, ma va imbratisa
cu aripile ei de inger, asa cum face in fiecare zi.
Si-mi va darui in cintec mingiiere si lumina sufletului ei…
fiindca stie ca n-am invatat sa traiesc fara ea.