Fantastica poveste a lui Popor Roman...

A fost odată ca niciodată, într-un sat de la marginea lumii, un ţăran pe nume Popor, care avea şapte feciori. Pe unul îl chema Popor German, pe altul Popor Francez, pe altul Popor Englez, pe altul Popor Italian, pe altul Popor Suedez, pe altul Popor Grec, iar cel mai tânăr era Popor Român. Cu toţii locuiau în casa părintească şi contribuiau la bunăstarea gospodăriei, fiecare cu ce ştia mai bine. Popor German era bun la făcut şi reparat lucruri, Popor Francez era bun la gătit, Popor Englez se ocupa de ordine, Popor Italian făcea vin, Popor grec ştia să cioplească pietrele şi să facă din ele construcţii şi drumuri, iar prâslea Popor Român ştia să cânte şi să-i înveselească pe toţi cu poveştile şi glumele lui, şi pentru că îi plăceau animalele el era cel care ducea turmele la păscut. Toţi trăiau mulţumiţi în casa părintească în belşug şi mulţumire şi fiecare făcea tocmai ceea ce îl îndemna harul său a face.

Într-o zi, Popor Român era cu turma la păscut când, culcat fiind pe pajişte, auzi o voce care se văieta şi striga după ajutor. Căutând să afle de unde vine strigătul, văzu o stâncă de sub care vocea se auzea cel mai clar şi mai convingător. După ce chibzui temeinic alternativele cu care se confrunta Popor Român, dădu stânca la o parte şi văzu dedesubt un pitic. Piticul aşa-i grăi lui Popor Român:
- Am stat închis sub stânca asta zece mii de ani. Pentru că m-ai eliberat, am să-ţi îndeplinesc o dorinţă, oricare va fi aceea.

Popor Român care, în ciuda faptului că petrecea mult timp în compania animalelor domestice, avea încă de atunci o sănătoasă doză de scepticism, îi răspunse:
- Dacă n-ai avut destulă minte şi putere să ieşi de sub stânca aceea, câtă putere vei fi având pentru dorinţele mele? Dar, pentru că nu vreau să încep o ceartă cu tine şi nici să stric dinamica basmului, am să-mi doresc să rămân aşa cum sunt acum, un copil tânăr, vesel şi ferice.

- Dacă asta îţi e dorinţa, să ţi se îndeplinească! - zise piticul şi, după ce făcu nişte mişcări dramatice cu ambele braţe, dispăru într-un nor de fum violet.
Popor Român s-a întors acasă, dar nu a spus nimănui nimic despre cele întâmplate, ca să nu i se reproşeze din nou că a mestecat flori de mac sau alte lucruri (cum se mai întâmplase în trecut) şi, după un timp, a uitat şi el de toată povestea cu piticul.
Anii au trecut şi fraţii mai mari şi-au luat neveste şi s-au mutat la casele lor.

Numai Popor Român a rămas acasă, la părinţi, un copil etern, şi le-a bucurat acestora zilele câte au avut. Dar, când părinţii au ajuns la adânci bătrâneţe şi sau stins, Popor Român a rămas singur în gospodărie, dar fără nimeni care să-l îndrume. Popor Român stătea mai mult pe la fraţii lui, care îl iubeau şi se bucurau de compania lui. Între timp, gospodăria lui cădea pradă buruienilor, din lipsă de îngrijire. Fraţii lui, care între timp deveniseră gospodari tot mai înstăriţi, se sfătuiau cum să-l ajute pe Prâslea să intre în rând cu lumea, dar sfaturile nu prea ajutau şi nimeni nu ştia de ce.

Articol scris de Alexander Fuhrmann