.jpg)
Am auzit şi am citit de multe ori, în etape diferite ale vieţii,
generate de diverse împrejurări, evenimente ori acţiuni ce păreau că au,
inexplicabil, legătură unele cu altele, o anumită expresie: „nimic nu
este întâmplător”! Am cercetat-o cu nevinovată curiozitate şi am dorit
să pătrund în miezule ei, să o înţeleg deplin. Timpul, experienţa de
viaţă, cunoştinţele acumulate - toate alăturate momentelor de meditaţie,
m-au convins că acele cuvinte exprimă un mare adevăr. Un adevăr ce se
pierde, ca izvor, în timpuri mult îndepărtate şi în sfere pe care nu le
pot pătrunde, dar le pot înţelege ori, mai degrabă, le pot intui.
Cu această convingere am hotărât să plec la Bucureşti, în urmă cu
aproape două săptămâni, pentru a da curs unei invitaţii neprevăzute,
primită „întâmplător”, cum se spune. Iniţial, am privit-o cu
neîncredere, dar am luat-o în serios după foarte puţin timp, adică după
ce am reuşit să pun „cap la cap” mai multe informaţii. Era vorba de ceea
ce s-a făcut cunoscut sub titlul „Spectacol aniversar – Ileana Vulpescu
şi Infinitul Iubirii”. Invitaţia am primit-o de la doamna Elisabeta
Gîlcescu, organizatoarea acestui eveniment. Nu ne cunoşteam. La
începutul lunii mai am intrat în legătură cu domnia sa, pe internet, în
grupul „Arta conversaţiei”. Această titulatură mi-a amintit de titlul
unei cărţi publicate înainte de evenimentele din decembrie 1989. A fost
şi rămâne o carte de succes, o carte din care am citit adeseori, în aşa
numitele FW-uri primite pe internet, fragmente pline de miez, de pilde,
de filozofie a vieţii. Le-am savurat pentru că se mulau perfect pe
propriile mele principii de muncă şi de viaţă.
Am căutat emisiuni TV şi interviuri cu autoarea acestei cărţi, Ileana
Vulpescu, din dorinţa de a o apropia mai mult, de a o cunoaşte, de a-mi
reaminti tot ce ştiusem cândva despre omul ce purta acest nume.
Conştient că nimic nu este întâmplător, am promis hotărât că voi veni la
Bucureşti. Da! Doream s-o cunosc pe Ileana Vulpescu. Doream s-o văd,
s-o admir, să-i spun un simplu „La mulţi ani”, dacă mi se permite. Bunul
Dumnezeu, acelaşi care mi-a oferit oportunitatea nesperată până mai
ieri, mi-a deschis drumurile şi mi-a permis să fiu acolo, printre zecile
de admiratori veniţi din multe colţuri ale ţării pentru a omagia o
creatoare de frumos, o mare prietenă, un suflet nobil…
Am făcut exact ceea ce trebuia făcut potrivit concepţiei mele, regăsită
şi explicată, neaşteptat de clar, în cuvintele acestei doamne, stăpână a
„Artei conversaţiei”: „Sunt convinsă că venim pe lume cu un program
şi este o iluzie că putem să-l influenţăm sau să-l evităm. Poate asta a
fost ceea ce m-a susţinut în viaţă – credinţa asta în destin. N-am stat
niciodată cu mâinile încrucişate şi nu am aşteptat să-mi pice para
mălăiaţă. Tot timpul am muncit ca şi când totul ar fi depins de mine.
Dar sunt absolut convinsă că nimic nu depinde de noi. Decât un
comportament pe care ni-l alegem... Dar e o soarta care te cheamă acolo
unde ai fost programat să te duci.”
Sunt conştient de faptul că mulţi dintre cei ce vor citi aceste rânduri
nu o cunosc pe modesta şi plăcuta doamnă pe care am citat-o, soţie a
regretatului poet şi traducător, Romulus Vulpescu. Poate că mulţi dintre
cei care au cunoscut-o ori i-au citit scrierile au dat-o uitării,
ocupaţi cu alte îndeletniciri mai grabnice ca aceea de a citi, de a se
cultiva ori, poate, fiind atent preocupaţi de politica aducătoare de
venituri „peste noapte”, într-o ţară democrată în care haosul legislativ
este atât de bine organizat şi regizat…
Ileana Vulpescu, născută la 21 mai 1932 în localitatea
Bratovoieşti, judeţul Dolj, este una dintre cele mai plăcute şi căutate
prozatoare şi romanciere din România. În anul 1958 a obţinut licenţa în
litere (limba şi literatura franceză) la Facultatea de Filologie,
Universitatea Bucureşti. A lucrat ca lexicograf la Institutul de
Lingvistică al Academiei şi este, printre altele, colaboratoare la
redactareaDicţionarului limbii române şi a Dicţionarului explicativ al limbii române
(1959-1975). Presupun că de aici vin modestele sale venituri de
pensionară, ce nu depăşesc suma de 1.060 lei! Probabil că, din
nenumărate motive, vechimea în muncă, diminuată de problemele de
sănătate, nu s-a justificat o sumă mai mare…
Scrierile doamnei Ileana Vulpescu nu sunt emanaţia adolescenţei
visătoare şi nu sunt ţesute, neapărat, cu parfumul idilelor de altădată.
Prima sa carte a fost publicată la vârsta de 37 de ani. În urmă cu un
an, autoarea îşi amintea cu nostalgie, dar nu cu regret: „Am început să
scriu de pe când eram studentă şi m-am prezentat la diverse publicaţii
cu ceea ce scrisesem, dar niciodată n-a convenit. Prima dată am publicat
în 1966, o nuvelă, în revista „Familia“. Şi de-atunci, fără să-mi
propun un timp anume, am ajuns acum la 11 cărţi, ceea ce nu este mult
deloc pentru o viaţă aşa de lungă, pentru că eu mă apropii cu paşi
repezi de 80 de ani...”. Iată titlurile şi anii publicării celor
unsprezece cărţi:
- Rămas-bun / 1975;
- „Arta conversaţiei” / 1980, 1992, 1993, 1994, ajunsă best-seller
înainte de anul 1989, iată, este publicată în mai multe ediţii de după
acest an;
- Sărută pământul acesta / 1987;
- Rămas-bun casei părinteşti / 1990;
- Carnetul din port-hart / 1996;
- Candidaţii la fericire / 2002;
- Arta compromisului / 2002, 2007;
- De-amor, de-amor, de inimă albastră / 2005;
- Viaţă, viaţă, legată cu aţă / 2007
- Pe apa sâmbetei / 2009;
- Notă informativă bătută la maşină / 2011
De remarcat este că aproape toate scrierile sunt romane. În plus,
subliniez faptul că primul cititor al acestor volume, dar şi cenzorul
manuscriselor, a fost soţul doamnei Ileana, poetul Romulus Vulpescu, cel
mai aprig şi corect critic literar al autoarei. Se pare că nici nu a
avut nevoie de alţii. De altfel nu am descoperit un critic literar care
să se fi ocupat special de opera Ilenei Vulpescu. Nici domnia sa nu l-a
căutat şi niciodată nu s-a plâns de lipsa lui. Cu modestia de care nu a
fost părăsită niciodată şi cu maturitatea omului obişnuit să mediteze
adânc asupra vieţii, mărturiseşte: „Eu nu sufăr niciodată că un
critic literar nu mă ia în seamă. Este treaba lui. Eu mi-am însuşit de
foarte mult timp o vorbă a lui Hemingway, întrebat ce părere avea despre
critici. El zicea îşi câştigă fiecare pâinea cum poate.
Deci consider că nu trebuie să te superi că nu te menţionează un
critic. În fond, o istorie a unei literaturi reprezintă gustul unei
persoane. Şi aşa cum ar face o antologie, în care ar alege ceea ce îi
place dintr-un autor sau din nişte autori, depinde de dimensiunile
antologiei şi de ceea ce-şi propune, la fel este si o istorie a
literaturii”.
Tot înainte de anul 1989, spre surprinderea multor cititori, doamna
Ileana Vulpescu în colaborare cu George Bănică, a realizat o dramatizare
după romanul „Arta conversaţiei”. Ei bine, aceasta s-a jucat cu mare
succes pe mai multe scene, în mai multe localităţi, câteva stagiuni.
Fericiţi au fost spectatorii din Bucureşti – Teatrul Odeon, Craiova –
Teatrul Naţional, Oradea – Teatrul de Stat, Cluj – Teatrul Maghiar de
Stat…!
Toate cărţile amintite sunt scrieri cu vastă încărcătură morală şi
spirituală, aşezate în curata limba românească, în care metaforele au
permanent loc şi se simt ca la ele acasă sub penelul blând al Ilenei
Vulpescu. Adeseori emoţionează, cucereşte sufletul, izvorăşte lacrima
curată a împărtăşirii, pentru că autoarea scrie, ea însăşi emoţionată,
cu suflet şi pentru suflet. Este cât se poate de firesc, dacă avem în
vedere că şi-a dorit întotdeauna să fie medic. Domnia sa a regretat că
nu a făcut medicina…, „fiindcă eu cred ca aş fi fost de foarte mare
folos. În primul rând pentru că îmi este foarte milă de tot ce este
viaţa. Mie mi-e milă şi să rup o floare. Pentru că ştiu că şi ea suferă.
Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară.”
Cine o cunoaşte mai de aproape îşi aminteşte cât de mult a iubit şi
iubeşte animalele şi florile, cât de mult a iubit şi iubeşte oamenii,
cât de mult a suferit şi suferă pentru aceştia. A fost şi continuă să
fie permanent lângă oameni, dornică să le împărtăşească bucuriile şi
durerile, chiar dacă ea însăşi a pierdut cele mai dragi fiinţe: fiica şi
soţul. S-a ataşat permanent de semeni şi a reuşit să ofere acestora
dorinţa de a trăi în pace şi dragoste, în bună înţelegere şi respect
reciproc. Aşa a conceput viaţa în sine, aşa a apreciat că este bine să
gândească şi să facă fiecare om. În cuvinte frumoase prin simplitatea şi
claritatea lor, explică esenţa convingerii, a credinţei sale în acest
sens: „E atât de seacă viaţa fără ataşamente, fără să pui suflet în
ceva, fără să pui suflet în nişte oameni... Să dăruieşti, în primul
rând. Cea mai mare plăcere pe lumea asta este să dăruieşti. E mai mare
bucurie decât sa primeşti! Eu am spus întotdeauna: Doamne, ajută-mi să
pot ajuta!”.
Şi Dumnezeu a ajutat-o pe Ileana Vulpescu! A oferit societăţii cuvântul
său plin de acurateţe, blândeţe şi bun simţ. A oferit gândurile şi
poveţele sale, experienţa sa de viaţă şi rodul creaţiei sale plină de
sensibilitate şi frumos. A oferit zâmbet şi culoare, încredere şi
speranţă de viaţă. A oferit prietenia şi dragostea sa necondiţionată,
fără să ceară vreodată ceva în schimb… Ce a primit, totuşi? Tot ceea ce a
primit a sosit de la sine. A primit respectul prietenilor, cititorilor,
al fanilor săi de pretutindeni. A primit declaraţii ce îmbrăcau
devotament, prietenie şi iubire. A primit admiraţia celor care o
cunoşteau. A primit vorbe bune. A primit totul cu modestie, cu ochii
înlăcrimaţi de emoţie, adeseori. Oare să fi fost suficient?! Au alungat
toate acestea o anumită singurătate care o înconjoară?
Se pare că da! Pentru că nu-i oferă timp să o cuprindă, o tratează cu
indiferenţă. Pentru că, are motive întemeiate să nu se sperie… „Nu,
nu mă sperie. Am fost copil unic la părinţi, copilăria, prima, până la 7
ani, am petrecut-o foarte departe de satul în care m-am născut şi eram,
practic, singură. Am fost obişnuită cu singurătatea şi întotdeauna am
găsit cu ce să o mobilez. Totdeauna găsesc ceva de făcut. Dacă Dumnezeu
ar vrea să mă pedepsească, mi-ar lua ochii pentru că cea mai mare
bucurie a mea este să citesc. Nu să scriu, ci să citesc. Scrisul mi se
pare o datorie pe care o am.” Oare la ce se gândeşte când vorbeşte
despre datoria de a scrie, deşi afirmă că cititul o bucură mai mult?
Este vorba de scrierile neterminate de soţul său. Sunt două titluri
sonore. Sunt două lucrări complicate şi, din nefericire, neterminate.
Prima este o ediţie Villon, la care trebuie concepute note care… „să
informeze omul despre ce este vorba. Pentru că în Villon sunt mereu
nume proprii, care în epocă însemnau ceva şi trebuie să-i explici omului
care citeşte”. A doua este „o antologie de poezie
franceză, din csre a tradus barbatu-meu, care merge de la începutul
literaturii franceze, până la Brassens… Deci, astea sunt obiectivele pe
care le am eu de aici încolo în viaţă”. Aşa a hotărât destinul. Iar
soţia se simte datoare faţă de soţul pe care l-a iubit, l-a mângâiat în
toate clipele grele, l-a impulsionat în muncă, l-a susţinut cu toate
firavele sale forţe şi i-a cenzurat toate lucrările, dându-le corecturi
ideale, însuşite cu greu de Romulus Vulpescu, subjugat uneori orgoliului
masculin, dar care admitea, în final, că sunt desăvârşite sub aspect
literar…
Nimic nu se poate pune sub semnul îndoielii, mai ales că…, nimic nu a
fost întâmplător în cele exprimate mai sus. Cuplul Romulus şi Ileana
Vulpescu a fost un exemplu perfect de colaborare nu numai în domeniul
literei. Au colaborat în toate cele făcute de fiecare în parte. Chiar şi
în tot ceea ce însemnau serile în care se umplea casa cu prieteni,
poeţi, prozatori, critici de artă, compozitori sau interpreţi,
profesionişti ori diletanţi. Erau seri lungi, până în zori, uneori, dar
uşoare şi plăcute graţie emulaţiei gândului, a imaginaţiei, a
inspiraţiei dusă dincolo de închipuire. Cum a fost posibil? Din ce a
izvorât această forţă de invidiat?
Răspunsul este dezarmant, la prima citire: din iubire!
Da, pentru că s-au iubit cu adevărat şi au cunoscut clipe de fericire
numai în contextul acestei iubiri. Doamna Ileana s-a îndrăgostit de
viitorul soţ şi recunoaşte, public, în cuvintele sale atât de firesc
spuse ori scrise: „De fapt, cred că singurele perioade de fericire
în viaţa unui om sunt numai când este îndrăgostit. Pentru că atunci tot
ce este în jur dispare! E ca o idee fixă. Totul se concentrează în jurul
unui om. Şi restul dispare! Nu mai vezi asperităţile... Este singurul
moment de graţie pe care ţi-l acordă viaţa. Când te îndrăgosteşti nu te
mai interesează nimic altceva. E lucrul cel mai preţios pe care ţi-l
oferă viaţa. In rest... nu prea sunt momente de fericire. Pot să fie
momente de încântare, de bucurie... Cred că ar trebui foarte restrânsă
ideea asta de fericire. Este ceva atât de rar! Se întâmplă atât de rar
în viaţa omului...”. Este, dacă vreţi, exprimată într-un rezumat
concret şi obiectiv, o lecţie de viaţă pe care o împărtăşesc în
totalitate şi despre care pot afirma, cu tărie, că trebuie însuşită şi
tratată ca atare…
Am mers la această întâlnire neaşteptată, îmboldit de dorinţa de a
cunoaşte această doamnă al cărei portret, creat din puţinele mele
amintiri şi din datele culese de pe internet, îl creionez şi vi-l
prezint din respect şi recunoştinţă pentru domnia sa. Mă simţeam, ca şi
acum, onorat şi, în aceeaşi măsură, emoţionat. În acelaşi timp, destul
de important, eram îmboldit de curiozitatea de a vedea, atât cât se
poate în acele împrejurări, sediul Bibliotecii Naţionale, adică acel
edificiu de cultură pe care nu speram să-l cunosc vreodată. Pe de altă
parte, eram nerăbdător să întâlnesc o mică parte dintre prietenii despre
care aveam veşti că vor fi prezenţi.
Din anunţul difuzat pe site-ul „Arta conversaţiei” şi din convorbirile
operative cu doamna Elisabeta Gîlcescu, organizator şi sponsor unic al
întregului eveniment, am aflat că sunt aproximativ două sute de
invitaţi. Printre aceştia se numărau acei poeţi, mai mult ori mai puţin
cunoscuţi, din ale căror creaţii s-a realizat antologia bilingvă,
„Infinitul iubirii”, alături de cei care au participat la concursul de
poezie „Sens, Sensibilitate” – in honorem Ileana Vulpescu. În plus, au
fost invitaţi poeţi participanţi la expoziţia de carte, debutanţi,
artişti plastici, prieteni, dar şi„personalităţi artistice şi
literare, cadre didactice universitare, prieteni din alte grupuri
virtuale, prietenii prietenilor noştri…”. Era pentru mine, precum
bine conştientizaţi, ocazia unică de a cunoaşte oameni din alte cercuri
în afara celor pe care le frecventez, dar şi împrejurarea în care puteam
închega alte legături de prietenie, ceea ce s-a şi întâmplat, spre
marea mea satisfacţie şi bucurie.
Traficul deosebit de intens la acea oră m-a pus în întârziere cu
două-trei minute. Am intrat în Sala Mare de Conferinţe, „Mircea Eliade” a
Bibliotecii Naţionale Române, din str. B-dul Unirii nr. 22, după ce am
salutat şi îmbrăţişat câteva persoane pe care le recunoşteam ori de care
eram recunoscut, în momentul deschiderii evenimentului
aniversar-literar. Sala era plină, la capacitate. Doamna Ileana Vulpescu
era deja aşezată pe scaunul său, în primul rând. Venise din spitalul în
care se afla internată! Nu a putut admite să fie absentă, să-şi
dezamăgească invitaţii, prietenii, cunoscuţii, fanii…
Era îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră. O rochie modestă,
aşa cum au fost majoritatea articolelor sale de îmbrăcăminte purtate în
toate etapele vieţii. Nu a fost niciodată adepta eleganţei. Moda nu s-a
aflat printre priorităţile sale. A avut alte lucruri de făcut, alte
acţiuni de întreprins, alte preocupări, toate valoroase, recunoscute
imediat ori, în majoritate, mai târziu sau, poate, urmând a fi
recunoscute cândva…
M-am aşezat emoţionat pe unul din cele două scaune libere, din primul
rând, singurele descoperite. S-a spus că unul era rezervat pentru mine.
Nu ştiu dacă aşa a fost şi nici nu are vreo relevanţă acest amănunt.
Important era faptul că mă aflam la numai două scaune distanţă de doamna
după care sufletul meu tânjea. Am privit-o deseori, fără să o deranjez,
în special în timp ce fotografiam pe cei care declamau, cântau ori îşi
prezentau un scurt discurs, potrivit programului alcătuit şi respectat.
Evident, am fotografiat-o şi pe doamna Ileana Vulpescu, dar din lateral,
discret, chiar dacă nu m-ar fi observat, absorbită fiind de programul
prezentat. Asculta cu atenţie versuri şi melodii, aplauda cu mâinile
sale micuţe şi fragile, privea cu ochi obosiţi, aproape lăcrimând,
lăsând să i se citească pe faţă o gamă întreagă de trăiri şi impresii:
mulţumire, apreciere, încântare, bucurie…
Am simţit-o cum trăieşte sensul cuvintelor, al unor versuri ce-i
mergeau la inimă, al unor melodii. I-am citit pe faţă încântarea şi
bucuria izvorâtă din cântecele interpretate cu suflet de Laurenţiu
Cazan. Era ca o fetiţă cuminte, fericită că ascultă melodia preferată.
Deşi oboseala o cuprindea vizibil, se ambiţiona să asculte totul cu mare
atenţie
După aproape două ore şi jumătate de spectacol neîntrerupt s-a deplasat
câţiva paşi, în faţa sălii, destul de greu, ajutată de braţele unui
însoţitor permanent şi de bastonul ce părea că i-a rămas cel mai sigur
sprijin al bătrâneţii. S-a adresat tuturor participanţilor, după ce i
s-a cântat „Mulţi ani trăiască” şi a primit nenumărate buchete de flori,
cu vocea sa blândă în care emoţia a pătruns firesc, omeneşte:
„Am optzeci şi unu de ani. Atâţia împlinesc în curând. Niciodată nu
am visat să fiu astfel aniversată. Mă simt onorată că, după douăzeci şi
trei de ani, un grup de poeţi şi-a ales ca emblemă numele unei cărţi
de-ale mele. Am citit antologia pe care aţi făcut-o şi trebuie să vă
spun că am găsit acolo o adevărată poezie, poezie care are sens, are
idei, are sentimente, adică ceea ce cer eu de la o poezie.
Mi se pare semnificativ ca în această seară să petrecem la
Biblioteca Naţională, ceea ce putem să considerăm că este o reuşită a
vieţii intelectuale. Avem, în sfârşit, o Bibliotecă Naţională!
În încheiere, nu pot să vă spun decât, Doamne, ocroteşte-i pe români!“
A revenit pe scaunul său, demnă, aparent liniştită. Îi simţeam cu
durere efortul de a-şi ascunde emoţia ce o cotropise, de a nu-şi lăsa
ochii să lăcrimeze. O înţelegeam perfect şi mă minunam câtă forţă există
în această femeie deosebită la vârsta înaintată pe care o precizase
atât de senină. Am aşteptat să se îndepărteze cei ce mânuiau neobosiţi
aparatele de fotografiat şi să fie eliberată de mulţimea buchetelor de
flori. M-am ridicat şi m-am apropiat, şovăind, tulburat şi emoţionat, de
doamna Ileana Vulpescu, pentru a-i spune mai mult decât am reuşit să o
fac. Privirea sa blândă, plăcută, dar obosită, mi-a impus să vorbesc
foarte puţin. Nici nu aş fi putut mai mult. Emoţia îmi uscase deja cerul
gurii. Am şoptit de parcă doream să mă audă doar domnia sa: “Sărut
mâinile! Eu vin de la Caracal, de lângă Craiova adolescenţei domniei
voastre... Doresc să vă spun doar atât: La mulţi ani cu sănătate!”
Doamna Ileana Vulpescu m-a privit fugar, când m-am apropiat, aproape
şters. Auzind de Craiova, faţa i s-a luminat pentru o clipă şi mi-a
zâmbit şoptind: “Da, da...Mulţumesc!” M-am aplecat să-i sărut
mâna şi, în această mişcare, i-am prins privirea. O luminiţă a strălucit
în ochii săi. M-au privit cu o duioşie nemărginită, cu o blândeţe
divină, cum numai în ochii mamei mele am văzut şi am simţit cândva. Au
fost doar câteva clipe. Aş fi dorit să o îmbrăţişez, dar nu am reuşit
ori nu am îndrăznit să fac pasul de care aveam nevoie. M-am retras
fericit că i-am atins mâna, că i-am sărutat-o şi că doamna cuvântului,
doamna artei conversaţiei, m-a primit şi m-a privit atât de frumos.
După doar un minut, în aplauzele asistenţei numeroase, doamna Ileana
Vulpescu s-a retras. Pleca spre camera sa din spital. Se citea regretul
pe chipul său senin, dar şi mulţumirea sufletească izvorâtă din căldura
sinceră a privirilor ce o însoţeau. Câte oare alte persoane ar fi avut
forţa să plece din spital pentru a fi împreună cu prietenii?! Câte alte
persoane ar fi putut fi atât de senine şi de puternice în faţa emoţiilor
create de tot ce se întâmplase în acea seară la Biblioteca Naţională?
Câte alte persoane pot oferi atâta căldură sufletească, atâta dragoste,
cu o atât de mare dăruire?
Numai Bunul Dumnezeu poate şti.
Marian Malciu
28 mai 2013
Sursa:
http://confluente.ro/Literatura--Eseuri/Portretul_unei_doamne_marian_malciu_1369767970.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu