Boris Ioachim
Constatare
Într-o iubire care – de-a fost, vreodată – piere
Tu-ai folosit, anume, prea des – distanţiere…
Azi, între noi răceala, stă – straşnică redută -
Iubirea-mi pentru tine, e-o cauză pierdută.
Nu mai visez la tine, nimic n-aştept, nu cer
Şi nu mai am de unde, iubire să-ţi ofer…
M-au obosit atâtea speranţe şi visări,
Iar gândul nu-mi mai fuge, la tine-n depărtări.
Se stinge-ncet, dar sigur, sclipirea din priviri –
Mă stăpânesc greoaie, de plumb, dezamăgiri…
Poate prea mult iluzii cu tine am ţesut –
De nu, cumva-n minciună-am trăit de la-nceput.
Mi-e certă, dar egală, imensa-ţi plictiseală –
Doar, câteodată-n mine, aiurea se răscoală,
Un fel de deznădejde, ce-mi las-un gust amar –
Că te-am iubit bezmetic şi, totuşi, în zadar…
Dar viaţa mea pe drumuri, cotite, a tot umblat
Şi căutând pe ACEEA – mereu s-a înşelat…
De la extaz la ură, ades m-am pomenit
Trecând – şi, pân’ la urmă, senin şi liniştit
M-am reîntors în mine – şi-n mine, regăsit,
Mi-am spus că, totdeauna-nceputul e-un sfârşit…
Poate, prea mult – iubirea, mi-a fost un fel de ţel -
Cătat cu frenezie, cu prea fanatic zel.
…Într-o iubire care – de-a fost vreodată, piere
Tu ai folosit degeaba, mereu, distanţiere…
Azi, între noi răceala, stă – straşnică redută –
Iubirea e-o himeră – o cauză pierdută…



.jpg)





Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu