.jpg)
Era anul 2003 când Marius Tucă a preluat frâiele ziarului şi a anunţat că vrea să facem din Jurnalul Naţional ziarul numărul unu din România. Ca tiraj, ca influenţă, ca mişcare civică, ca implicare în ajutorarea oamenilor! Mărturisesc că la început nu am crezut că vom reuşi, mai ales că tirajele ziarelor quality începuseră să intre la apă. Şi totuşi, miracolul s-a produs! În mai puţin de un an ziarul şi-a înzecit vânzările şi a ajuns la un tiraj mediu pe ediţie de 275.649 de exemplare în martie 2005, conform Biroului Român de Audit al Tirajelor. Practic, Jurnalul vindea acum cât Adevărul şi Evenimentul Zilei, luate la un loc. Nu numai că Jurnalul Naţional a ajuns numărul unu, dar şi a câştigat şi primul loc în inimile românilor. Mai mult, a şi rămas numărul unu în condiţiile în care Adevărul a fost cumpărat de Dinu Patriciu care a pompat bani cu nemiluita în trustul său.
Cum a fost posibil acest miracol, unic şi de neegalat în presa scrisă din România? Nici astăzi nu-mi este foarte clar. Sigur, Jurnalul a inovat, a introdus în presă ediţiile de colecţie, a făcut caravane în care a străbătut ţara în lung şi în lat, a descoperit locuri, oameni şi fapte care aşteptau să fie scoase la lumină. Jurnalul a reinventat reportajul într-o vreme în care acesta era dispărut din paginile cotidienelor. Jurnalul a avut săptămânal suplimente de sănătate, de casă şi grădină, de bucătărie, de ştiinţă şi tehnică, ghid TV şi multe alte proiecte majore. Jurnalul a fost singurul ziar din România care a avut timp de un an un supliment, Scânteia, dedicat evenimentelor din decembrie 1989. Un ziar în care martorii evenimentelor şi mai-marii vremurilor de atunci care mai erau în viaţă au povestit cum era viaţa în 9 şi ce s-a întâmplat în Decembrie! Şi totuşi, cred că toate astea nu au fost de ajuns ca Jurnalul să crească precum Făt Frumos într-un an cât alţii în zece. Au fost şi echipa, spiritul din redacţie, viaţa, forfota, poate şi un pic de nebunie! Nebunia de a visa, de a crede că este posibil să fii cel mai bun! Nebunia de a pune suflet în fiecare articol pe care-l scrii, nebunia de a te apuca miezul nopţii în redacţie, nebunia de a petrece mai mult timp cu colegii în redacţie decât acasă cu familia. Încet, încet Jurnalul a devenit parte din mine. De multe ori mă prezint automat, sunt Daniela Ivan de la Jurnalul Naţional. O spun natural ca şi cum aş spune numai sunt Daniela Ivan. Nici nu ştiu când au trecut 11 ani, dar ştiu că au fost ani frumoşi! Şi chiar dacă acum s-au adunat nori negrii deasupra presei scrise, ştiu că Jurnalul va rămâne cel mai bun ziar din România şi că va mai avea multe de oferit cititorilor săi. Doar este încă foarte tânăr, abia a împlinit 20 de ani. La mulţi ani Jurnalul Naţional!
Daniela Ivan,
redactor
Jurnalul Naţional cu suflet mare, cu suflet românesc
Ploua încăpăţânat ca un flirt cu o toamnă ce-şi anunţa sosirea. Picăturile de ploaie parcă băteau step pe pavajul călcat puţin de pneurile maşinilor la ora foarte târzie din noapte.Şi totuşi, bulevardul parcă se trezeşte doi centimetri din somn când câţiva tineri pornesc pe jos pe trotuarul pustiu. E ora 3 noaptea şi nici vorbă de vreun autobuz RATB. Cel care avea drumul cel mai lung până la camera lui cu chirie era Marius Tucă. Predase cu menţiunea “bun de tipar” Jurnalul Naţional ce avea să fie pe tarabe a doua zi. El, Marius Tucă, redactorul-şef al Jurnalului Naţional, şi ceilalţi gazetari tineri se grăbeau mergând pe jos mulţi kilometri să fure 4-5 ore de somn pentru a se întoarce în redacţia noului cotidian pentru a o lua de la capăt în ediţia ce urma. Se întorceau dimineaţa în redacţie, de astă dată cu autobuzul sau tramvaiul, rezervându-şi pentru noaptea ce va urma excursia pe jos la ora la care Bucureştiul cam doarme. Perioada romantică de început a unui Jurnal cu suflet mare, cu suflet românesc. Aşa cum iată şi după 20 de ani, şi azi, şi-a păstrat visurile romantice, idealurile neştirbite şi şi-a păstrat mai ales credinţa de a sluji cititorul român. În multele ore petrecute cu pasiune în redacţia nu cu mulţi gazetari şi-au înălţat talentul şi fermitatea opiniilor ziarişti care acum conduc alte mari cotidiane, televiziuni şi radiouri. La Jurnalul Naţional a funcţionat mereu o şcoală de presă. O şcoală la care nou-veniţii, cu vârste abia trecând de pragul adolescenţei, au deprins superba meserie a gazetăriei. Le-au fost dascăli câţiva ziarişti ceva mai experimentaţi care au stat lângă ei la plămădirea fiecărui reportaj, fiecărui interviu, fiecărei investigaţii. N-a ştiut, iată, nici atunci, la începuturi, nici acum, după 20 de ani, că ceasul arată scurgerea a 8 ore. Pentru că meseriei aceasteia Dumnezeieşti trebuie să i te dedici cu totul. Jurnalul Naţional, cel cu suflet mare, cu suflet românesc, a câştigat încrederea nu numai a românilor cei de toate zilele, ci şi a celor instalaţi în posturi de responsabilitate.
Într-una dintre zilele unei primăveri cu spic de lapoviţă a sunat telefonul la Jurnalul Naţional. “Porniţi rapid cu o maşină pe câmpul de la Baloteşti de lângă podul drumului naţional, că e tragedie mare. Scrieţi aşa cum ştiţi voi, cu inima.” Se prăbuşise avionul Airbus şi şefi din conducerea ţări au găsit de cuviinţă ca din presă să-i anunţe primii pe ziariştii de la Jurnalul Naţionial. Tânărul Jurnal îşi cucerise aprecieri pozitive atât de la românii cei de toate zilele, cât şi de la dregătorii ţării. Şi într-adevăr, ziaristul Jurnalului Naţional şi fotoreporterul au fost primii ajunşi la locul dezastrului şi după ei s-a închis cercul antitero. Cei doi gazetari ai Jurnalului Naţional aproape nu se mai zăreau unul pe celălalt din pricina fumului ieşit din sfărâmăturile avionului, dar şi din carnea retezată a victimelor. Gazetarii Jurnalului Naţional au cules dintre bulgării de pământ paşapoarte, mărgele, câte un braţ de om smuls de izbitura avionului în pământ. Când au plecat spre redacţie erau întrecuţi pe şosea de un “cârd” de Salvări care plecau de pe câmpul tragediei. Nu mai aveau treabă. Acolo era doar un cimitir. Pe deasupra, prin aerul înmuiat de lapoviţă, se îndreptau spre Baloteşti cârduri de ciori. Aveau treabă la locul tragediei. Ajunşi în redacţie, gazetarii Jurnalului Naţional nici n-au mai avut timp să se spele de noroi. Au scris şi au developat poze timp de 5 ore, parcă intraţi în transa relatării unei clipe pustiitoare de lângă aeroport. După-amiaza aceea maşinile Jurnalului Naţional străbăteau străzile Bucureştiului aruncând pe trotuare ediţia specială a Junralului Naţional, singura publicaţie care apărea la câteva ore după accidentul blestemat. Jurnalul Naţional cu suflet mare, cu suflet românesc.
În fiecare zi oameni necăjiţi, frământându-şi de sfială mâinile, intrau pe uşa redacţiei şi scoteau dintr-o pungă de plastic hârtii mototolite şi udate de lacrimi. Erau cererile lor, protestele lor pentru nedreptăţi cărora le căzuseră în capcană. Şi îi încurajau gazetarii Jurnalului Naţional pe oamenii ăştia cu obraz udat de lacrimi, şi le ascultau cu atenţie păsul, încercau să le ostoiască necazul. Porneau în investigaţii şi multe hotărâri judecătoreşti defavorabile au fost îndreptate. Iar bieţii petiţionari şi-au găsit dreptatea prin demersurile gazetarilor de la Jurnalul Naţional. Şi-au redobândit pământul furat de aşa-zişi şmecheri. Anchetele ziariştilor de la Jurnalul Naţional au reuşit să le readucă familiilor acestor oameni pământuri primite de bunicii care au luptat în războaiele pentru ţară.
Au intrat pe uşa redacţiei şi părinţi dărâmaţi de durere după dispariţia copiilor. Eşuaseră în încercările de a-şi găsi copiii cu ajutorul organelor statului. Pentru mulţi români Jurnalul Naţional devenise ultima speranţă. Şi au pornit ziariştii Jurnalului Naţional să dea de urma copiilor răpiţi sau trimişi la cerşit sau violaţi de netrebnici. Adesea, strădania şi sufletismul ziariştilor de la Jurnalul Naţional au readus în căminul lor copiii dispăruţi. Jurnalul Naţional cu suflet mare, cu suflet românesc.
Cu toate invidiile care există între gazetari, presa a fost silită să recunoască că cele mai reuşite şi vii articole despre evoluţia superbă a tricolorilor de la Campionatul Mondial de Fotbal din SUA 1994 au apărut în paginile Jurnalului Naţional. A fost unul dintre momentele de mare bucurie trăite de români. Iată cum articolele mai altfel, mustind de viaţă, articole scrise de trimişii Jurnalului Naţional, au adus sub ochii cititorilor români întâmplări mai puţin cunoscute de la marea întrecere din America. Câştigase surprinzător cu 3-1 România în faţa Columbiei, echipă creditată cu şanse importante la câştigarea Mondialului de fotbal. Stadionul gigant din Los Angeles era o redută apărată de poliţişti cât muntele aflaţi sub comanda şerifilor cu privire încruntată. Mulţimile de spectatori trebuiau ţinute departe de autocarele fotbaliştilor. În şuvoiul de spectatori, doi români timizi încercau să se apropie de vestiarul tricolorilor. S-au ales cu îmbrâncelile comandourilor de poliţişti. Au văzut întâmplător cei doi români un ziarist care avea pe piept ecusonul pe care scria mare: Jurnalul Naţional. Şi l-au rugat să-i ajute să schimbe două vorbe cu sătmăreanul lor Daniel Prodan, fundaşul de fier al Naţionalei României. S-a strecurat ziaristul Jurnalului Naţional, i-a vrăjit pe oamenii şerifului, şi când a ieşit Didi Prodan le-a înlesnit celor doi români din Satul-Mare să vorbească cu concitadinul lor. Cel care-l ţinuse în frâu pe năbădăiosul atacant columbian, vedeta mondială pe numele lui Asprilla. Cei doi sătmăreni erau preotul din parohia unde de copil Prodan venea cu mama să se roage şi un vecin. Au scos dintr-o sacoşă un drapel al României şi l-au rugat pe fundaşul român Prodan să semneze pe tricolor. I-au dat lacrimile fotbalistului român, dar şi ziaristului de la Jurnalul Naţional. Şi a scris fundaşul Naţionalei tricolore pe drapelul românesc: “Ne e dor de acasă, rugaţi-vă la Dumnezeu pentru izbânda noastră pe mai departe”. Ziaristul Jurnalului Naţional le-a adus o bucurie celor doi români din Satul-Mare înlesnindu-le întâlnirea cu Prodan după un meci decisiv, la 12.000 km depărtare de acasă. Jurnalul Naţional cu suflet mare, cu suflet românesc.
FLORIN CONDURĂŢEANU,
senior editor
O viaţă de om mare cât cei douăzeci de ani ai vieţilor tuturor celor care şi-au trăit viaţa şi destinele în şi prin paginile lui...
a apărut Jurnalul Naţional.
Anii aceştia alături de Jurnalul Naţional au însemnat descoperirea unor prieteni buni şi dragi. A mai însemnat decoperirea unor oameni care nu merită să fie numiţi astfel.
Destine frumoase şi poveşti de viaţă ale unor vieţi trecute pe lângă.
Jurnalul National a însemnat sprijin şi ajutor, o mână intinsă celor mai puţini norocoşi, dar şi oglinzi puse în faţa unor realităţi urâte.
Un teribil examen al colii albe de hârtie spre construcţie şi recuperare ale unor adevăruri demult uitate.
Pentru mine a fost şi este un examen de conştiinţă şi un recurs la memorie cu fiecare prezenţă la acest examen la care mergeam săptămânal într-un Bucureşti mai mic decât cel mai mic cătun al ţării.
Jurnalul Naţional a fost ca viaţa, o bună bucată, de şi din viaţa mea.
Trecerea noastră este, sau ar trebui să fie, definită de toate acele lucruri şi hotărâri uriaşe, de neimaginat pentru ceilalţi, dar care se vor dovedi a fi nesemnificative în cele din urmă pentru toţi ceilalţi. Tot ce trebuie e ca la un moment dat să faci, să crezi, să vrei, să construieşti, să nu mai distrugi.
O bucată de hârtie acoperită cu vise, aspiraţii, speranţe şi aşteptări, toate de o zi pentru că mâine vor fi alte vise, alte aspiraţii, alte speranţe şi aşteptări.
Jurnalul Naţional, peticul ăsta de hârtie, a unit toate zilele astea mari cât o zi de douăzeci de ani.
Asta înseamnă o viaţă de om mare cât cei douăzeci de ani ai vieţilor tuturor celor care şi-au trăit viaţa şi destinele în şi prin paginile lui.
La mulţi ani, Jurnalul Naţional!
Florin Chilian,
compozitor, interpret
Necesar, ca aerul
Îi mulţumesc JURNALULUI că mi-a fost sprijin şi leac atâta timp. Iar oamenilor, cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, care au ridicat Jurnalul la acest nivel, peste aşteptările noastre, îmbrăţişări de la un cititor de ziar.
Felicitări, Marius Tucă, pentru încăpăţânarea cu care ai crezut într-un proiect care s-a dovedit de referinţă în peisajul presei româneşti.
Ducu Bertzi,
muzician
Scripta manent
Aş putea zice că am redebutat în presa scrisă - la încheierea a 45 de ani de carieră în acelaşi loc, la Informaţia Bucureştiului / Libertatea - în paginile Jurnalului Naţional, în februarie 2012. De fapt, mi-am continuat demersul gazetăresc aşa cum am căutat să fie el dintotdeauna: respect pentru cititori, pentru adevăr şi lege, pentru valorile naţionale. Aşa încât reluarea într-o cadenţă zilnică până de curând a comentariului politic la JN, iar nu în altă parte, a venit în chip cât se poate de firesc. Îi eram deja cititor fidel de la prima sa apariţie acum două decenii şi nu puteam decât să apreciez constanţa, acribia cu care îşi onora statutul de ziar de calitate, neavând derapaje în funcţie de rotaţia partidelor la guvernare.Colaborarea mea cu redacţia a decurs ca şi cum aş fi fost acolo de la cel dintâi număr, într-un spirit de deplină colegialitate, fără nici cea mai mică ingerinţă în privinţa atitudinii mele publicistice, ori a selectării temelor. Pe scurt, fără o infimă tentativă de cenzură, pe care, după o experienţă atât de îndelungată, aş fi sesizat-o şi aş fi respins-o imediat, cu atât mai mult cu cât nu sunt legat de nici un contract, de nici un interes material. Nu a fost niciodată cazul şi sunt convins că nici nu va fi, chiar dacă uneori mi-am dat seama că punctele mele de vedere nu consonau cu altele, prezente în ziar. Asta înseamnă libertatea presei, asta înseamnă dreptul la liberă exprimare şi pentru asta Jurnalul Naţional rămâne, alături de Antena 3, un fanion. Pentru asta, într-o isterie de haită de maidanezi, asupra celor două prestigioase structuri de presă se abat atacuri imunde, susţinute fie de posturi tv năimite şi patronate de cozi de topor, fie de potăi ce se ascund în anonimatul internetului, necutezând să-şi asume, cu propria identitate, dejecţiile denotând ori comanda unui regim discreţionar înlăturat dar încă în stare să sfâşie, ori cretinism şi lipsă de contraargumente la opiniile din paginile gazetei
Sunt, însă, convins că profesioniştii Trustului Intact, cei de la JN şi A3, îşi vor continua cu verticalitate misiunea de a fi de pază democraţiei încă atât de fragile, chiar cu riscul de a rămâne ţinta unor personaje anacronice şi agresive, pentru care presa independentă e o "vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale". Lătratul haitelor se stinge, verba volant. Litera tipărită, însă, va rămâne, scripta manent, iar paginile Jurnalului Naţional - căruia, în zi aniversară, îi urez "La Mulţi şi Buni Ani!" - vor fi, nu mă îndoiesc, confirmate de evoluţia societăţii româneşti.
Sursa:
http://jurnalul.ro/jurnalul-20-ani/la-multi-ani-jurnalul-natonal-644902.html
