.jpg)
Virgil Ogășanu: Orice supărare pe care o am se vindecă în teatru, mergând la repetiţii, la spectacole
Loreta Popa
Nu şi-a imaginat că va ajunge actor, dar de la cea dintâi
apariţie pe scenă s-a instalat solid, definitiv şi irevocabil în
conştiinţa spectatorilor. E drept, farmecul său aparte constă în
candoarea pe care a păstrat-o nealterată de-a lungul timpului. Virgil
Ogăşanu face parte din generaţia actorilor care au învăţat că în teatru
trebuie să înţelegi perfect ceea ce spui, nu doar să rosteşti cuvinte,
ca să poţi capta şi reţine atenţia publicului. Virgil Ogășanu este un om cald, un actor pentru care teatrul rămâne profesiunea de credință. La fiecare întâlnire, mă bucur să regăsesc pasiunea cu care vorbește despre teatru, despre căsuța sa din Cornu, despre pomii de care se îngrijește și de verdele de care nu se mai satură în fiecare dimineață. Urâtul nu-i este aproape de suflet. Este o culoare pe care o refuză. Mai ales pe dinăuntru.
Despre soţia sa, Valeria, şi despre fiul său, Mihai, vorbeşte atât de frumos încât mai că-ţi doreşti să faci parte din familie numai să te simţi înconjurat de acea căldură. De aproape 50 de ani Teatrul Bulandra l-a primit în marea lui familie şi, de asemenea, de ceva vreme a îmbrățișat și profesia de dascăl. Am stat de vorbă despre teatru, despre viață, despre studenți, despre pământ, copilărie și credinţă.
Da. Am proiecte foarte frumoase. Unul dintre ele pe care l-am finalizat luna trecută se numeşte «La grande magia», de Eduardo de Filippo, în regia lui Ducu Darie şi Elie Malka. Am încheiat şi a şasea serie de studenţi, şi-au luat zborul şi le doresc să fie sănătoşi, să aibă şansă, pentru că e greu la ora asta pentru tinerii absolvenţi, mai ales cei de la Arte, să-şi găsească un loc. Nu mai au unde să se afirme, nu mai există concurs ca să devină profesioniști, să stea într-un teatru unde să învețe, de unde și de la cine să fure.
Noi
i-am avut pe Doamna Bulandra, pe Liviu Ciulei, care au strâns în jurul
lor talente, pe Cătălina Buzoianu, David Esrig, pentru generația mai
tânără. Pe noi ne-au distribuit imediat, ne-au dat roluri importante,
țin minte. Eram un puști când am terminat Institutul şi am fost
repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Am debutat în „Eu nu
sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, în regia lui Ion Cojar.Sunt puțini cei care au curajul de a merge mai departe, restul se pierd. Le povestesc mereu că la Bulandra există o seriozitate şi un respect deosebit faţă de profesie. Dar în teatru e nevoie de puţină disciplină. Tinerii de astăzi nu mai au o preocupare de a citi, de a comenta, nici să meargă la teatru nu le mai face plăcere. Nu înţeleg deloc de ce. În prima lor zi de şcoală mereu îi întreb de ce s-au gândit să vină la teatru şi le spun că le plâng de milă că au ales să facă o profesie atât de grea, îngrozitoare şi nesigură. Fără vocaţie nu se poate. Cred că se uită pe la televizor şi li se pare că acesta este teatrul. Personaje ciudate care apar pe la diferite posturi de televiziune, acesta este modelul.
Vorbind
de realizări profesionale, am terminat un film, care are un titlu
provizoriu, «Evadarea», probabil că în toamnă va avea loc premiera. Am
jucat, ca de obicei, rolul tatălui, al bunicului, roluri care-mi vin
mănuşă la ora asta. În septembrie voi începe o piesă la televiziune şi
am să colaborez cu Gelu Colceag.Sunt foarte fericit că s-a reînfiinţat teatrul de televiziune, pentru că actorului i se oferise şansa ca astfel să pătrundă în casele şi sufletele oamenilor într-o singură seară cât în urmă cu câteva decenii nu ar fi reuşit poate o carieră întreagă. Nouă, actorilor, ne era dor de teatrul de televiziune. De asemenea, am şi un proiect împreună cu Oana Pellea, o piesă a lui Gellu Naum, care se numeşte «Insula».
De ce teatru? De ce nu altceva? Aţi avut parte de susţinere, de încurajări când aţi ales acest drum?
Nu am crezut că voi deveni actor. Veneam dintr-un oraș în care nu exista un teatru permanent, doar trupe ambulante de la Craiova sau București. Mai precis din Drobeta Turnu Severin. Ce era să faci în orășelul acela unde atunci când erau meciuri mergeam în parc și ascultam la cele două difuzoare puse acolo. La școală ni s-a propus să facem o piesă de teatru și acolo am descoperit că pot juca.
Nici nu-mi trecea prin cap, mai ales că tatăl meu voia să mă fac medic veterinar. A avut îndoieli, dar mama m-a susținut. Am fost 2000 de candidați pe 80 de locuri. Institutul De Artă teatrală şi Cinematografică era la Izvor, unde e Teatrul Bulandra. Am avut niște emoții, pentru că știam că în sală sunt personalități precum Costache Antoniu sau Ștefan Ciubotărașu. Când am intrat am văzut reflectoarele mari, mi s-a pus un nod în gât. «Cum te numești?», «Ce ne-ai pregătit?» Aveam pregătit Zdreanță. Recitam și am simțit cum un picior începe să-mi tremure. Cu cât căutam să mă stăpânesc cu atât era mai rău. M-au oprit. «Stai jos, ia un pahar cu apă».
S-au purtat cald cu mine și mi-am revenit. Am intrat. Am avut noroc. Am fost o clasă foarte bună, Generația de diamant, așa ni se spunea. Toți s-au afirmat. E adevărat că am avut și noroc că am pătruns în teatrele profesioniste. Țin minte ce-mi spunea profesoara mea, Beate Fredanov: «Dacă vii la teatru cu o febră de 38 de grade, i-o laşi portarului, joci, după care ţi-o iei, ţi-o duci acasă şi ţi-o tratezi». Asta învăţam noi. Astfel de modele am avut.
Există un sentiment aparte atunci când joci în turnee, în străinătate, reprezentând ţara ta. Ce înseamnă pământul românesc pentru Virgil Ogăşanu?
Din copilărie mi se trage iubirea pentru pământ. Tatăl meu este din Poroina Mare, o comună aflată la vreo 30 de km de Turnu Severin. Mama mea este grecoaică, născută în munții Pindului. La vârsta de 2 ani a venit în România, unde a fost înfiată de o mătușă de-a mamei care venise în România mai demult. România este locul care ne ţine şi ne leagă. Eu niciodată nu am putut să părăsesc pământul acesta pe care stau de când m-am născut.
Am
călătorit peste tot, în turnee cu teatru, în particular. M-am simţit
bine, dar pentru o săptămână, pentru toată viaţa nu. M-am întors acasă
şi aici mi-am încărcat bateriile, aşa cum mi le încarc şi în teatru.
Orice supărare pe care o am se vindecă în teatru, mergând la repetiţii,
la spectacole. Mă vindec mai repede, mă concentrez pe alte lucruri. La
fel se întâmplă şi cu pământul acesta pe care noi îl numim al nostru.
Îmi amintesc când am fost în Anglia, era o cofetărie închisă, dar
grădina era plină cu vreo 2000 de oameni care stăteau la mese, dar nu
mânca nimeni, nu bea nimeni. Doar stăteau acolo. Am întrebat ghidul care
ne conducea şi el ne-a spus: „Sunt actori. Aşteaptă poate vine cineva
de la vreo casă de filme să-i ia”.Aveam 28 de ani şi în clipa aceea am înţeles, pentru toată viaţa, că această profesie nu o pot face decât aici. Eşti în slujba limbii tale. Cântăreţii sunt mai liberi, au un limbaj universal. Dar ca actor nu. Am în Grecia rude, am în Canada alte rude, am stat o perioadă, dar număram zilele să mă întorc acasă. Frumos, dar venii, văzui, plecai, cum zice olteanul.
Pentru că vorbim de copilărie, există o amintire mai specială pe care o puteţi împărtăşi cititorilor noştri?
Mi-aduc aminte cu drag de nopțile la clacă, la porumb, la culesul viei, la făcutul țuicii. Copilăria mi-am petrecut-o la casa părintească de la țară a tatălui meu. Era o gospodărie mare, cu mii de pruni. Când am venit în București am suferit foarte mult că nu mai aveam această posibilitate. Căsătorindu-mă, am avut noroc că prin Violeta Andrei, care era colega noastră, și am obținut zece zile pe an pe malul lacului la Snagov, unde erau niște vile de protocol. M-am îndrăgostit de Snagov, îmi place să pescuiesc pentru că am crescut pe malul Dunării.
Atunci ne-am mutat la Cornu, este o zonă foarte frumoasă. Sufăr că nu mai pescuiesc la fel de des, dar mai merg la baraj, la Paltinul, din când în când.
De-a lungul vremii cu siguranţă aţi legat prietenii trainice cu oameni frumoşi. Înseamnă mult prietenia în teatru?
Înseamnă totul. Prietenia te leagă, te adună. Când mergeam în turnee, pe litoral, în ţară, ne împrieteneam mult mai tare, ne cunoşteam mult mai bine, ne ajutam, ne ştiam problemele, despre copii. Toate acestea ne aduceau unii lângă alţii. Avem amintiri extraordinare din acea perioadă, ceea ce tinerii nu mai au acum, pentru că nu se mai fac turnee, nu mai sunt bani.
Mi-aduc aminte că am fost în Franţa şi jucam în limba franceză. Unii nu ştiau franceza, învăţaseră papagaliceşte, să cunoască oarecum textul, cât de cât. Altfel îţi încurcai partenerul dacă rosteai o vorbă în plus. A fost o experienţă ciudată. E mai bine să mergi cu piesa în limba ta pentru că există subtitraj. Când joci în altă limbă eşti preocupat să nu faci vreo greşeală şi partea de trăire s-a dus. Rămâne partea de execuţie.
Eram cu teatrul din Brăila, colaboram cu ei, şi la un moment dat mi-am dat seama că peste şapte sau opt replici trebuia să spun ceva şi nu-mi venea replica în cap. Dacă ziceam altceva. M-am dus la sufleoză şi am rugat-o încetişor: „Zi-mi şi mie ce spun la a cincea replică de jos!” Răspunsul a venit imediat: „Domnul Ogăşanu, eu nu ştiu franceză”. Ea stătea cu textul în limba română în braţe. Atât de tare m-am speriat că mi-am adus aminte.
Mi-aduc aminte şi de prima oară când am fost în Italia şi am văzut aselenizarea la un televizor într-o vitrină la Florenţa. În drum spre Florenţa am mers cu trenul şi de la Veneţia trebuia să-l schimbăm, plecarea fiind în jumătate de oră. Eu şi cu Ion Caramitru am fugit repede din gară să vedem Veneţia, am lăsat bagajele unor maşinişti. Alergam unul după altul pe străzi şi pipăiam zidurile, ni se părea că nu e adevărat. Am întrebat de Piaţa San Marco, dar pierdeam 14 trenuri dacă mergeam până acolo. Vreau să spun că Veneţia văzută de noi în 20 de minute, pipăind totul, a fost o amintire pe care nu am cum să o uit.
La fel ca şi Craiova văzută din car a lui Sorescu, era seară, se auzeau limbi străine, noi veneam de unde veneam, erau vitrine, lumini. Mi-a rămas în suflet pentru toată viaţa. Am mai fost la Veneţia de multe ori, dar aproape că nici nu mi-a mai plăcut. Prima dată a fost ceva de vis. Amintiri care te leagă pe toată viaţă. Asta fiindcă vorbim despre prietenii. Dar mai sunt şi prieteniile cu spectatorii. Am fost în Grecia şi o doamnă, româncă plecată demult din ţară, a venit şi m-a întrebat: „Sunteţi român din România?” „Da. Suntem din România”. „Ce mai face Vasilache?”.
Erau celebri Stroe şi Vasilache pe vremuri. Ce a putut să mă întrebe, de un artist. I-am spus: „Nu mai trăieşte, a murit la cutremurul din 40”. Altă doamnă, când am fost cu „Odiseea Dunării” în 2001, cu vasul de război, a venit la mine: „Sunt din Brăila şi vreau să vă întreb dacă mai există Piaţa Săracă?” Am răspuns că nu ştiu, nu sunt de acolo, dar vasul e construit la Brăila. „Haideţi să vedem, poate găsim pe cineva care ştie!”.
A primit-o comandantul cu onoruri. I-a dat tricouri marinăreşti, pliante, nebunie. Un cadet, care era din Brăila, i-a spus că mai există Piaţa Săracă. Am ridicat ancora la 5 dimineaţa. Ei bine, la 5 dimineaţa această femeie în costum naţional cu o batistă ne făcea semn de pe chei. Amintiri minunate…
Ce contează cel mai mult pentru un actor?Credinţa. Să crezi în ceea ce faci. Pirandello spunea aşa de frumos: „Să dai iluzia că e adevărat ceea ce nu este!” Mie nu-mi place să spun meserie, ci profesie. Meserie îmi sună ca fiind ceva mărunt, îmi sună prea tehnic. Eşti de meserie violonist, e prea puţin. Vocaţie… Actoria nu se învaţă. Ca şi viaţa, nu se poate învăţa. Este o oglindă a realităţii, dar acum citez din Shakespeare.
Ce înseamnă credinţa pentru Virgil Ogăşanu?
Credinţa. Fără credinţă nu aş exista. Este lucrul care mă ţine. Ne ţine pe noi, oamenii. În tot este nevoie de credinţă. E nevoie să crezi. În profesia noastră e mare nevoie de credinţă. Se spune că sunt seri când vine îngerul sau coboară Dumnezeu pe scenă. Seri în care actorul se simte extraordinar, parcă pluteşte, are totul la mână, i se pare că Dumnezeu e lângă el. Sunt alte seri în care totul este chinuit. Credinţa te scoate din gravitaţie, te trimite într-o lume spirituală, mult mai înaltă. Eu, unul cred .
Sursa:
http://jurnalspiritual.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu