.jpg)
Cum scrie Andrei Şerban în cartea lui, vorbind despre acel memorabil spectacol “Iulius Cezar” de la “Bulandra”, din 1968:
“Sfârşitul spectacolului transmitea puţină linişte prin cântecul duios şi liric al pajului Lucius jucat de Pittiş, care-şi cânta stăpânul, pe Brutus. Era ca un copil pierdut printre cadâne, care, ca să-şi dea curaj, fredona singur «Time oh time where did you go?».”
De altfel, lucrul cu Andrei Şerban a fost ceva misterios. Noaptea se făcea zi. Se discuta despre Meyerhold, Irotowski, mişcare, vis. Uneori prima repetiţie echivalează cu intrarea în cuşca de lei. Primii paşi “atunci când nimic nu e greu”. Acea perioadă de fragilitate artistică de care ne e atât de dor când suntem bătrâni.
În acel timp, la Zagreb “Şeful sectorului suflete” de Al. Mirodan, pus în scenă de Andrei Şerban, a luat toate premiile.
“Piesa era un vis dresat ca la circ de Domnul Nuţu şi Moţu Pittiş, medaliaţi. De atunci, din anii ’65, personalitatea lui s-a afirmat enorm.” A jucat roluri multe şi grele, a devenit una dintre “singuranţele scenice” de la “Bulandra”, cu o expresivitate şi percuţie deosebite. Era un mareşal al scenei. Tot ce făcea avea acel entuziasm rar, acea transă actoricească, acea pasiune fierbinte care duc meseria înainte.
Moţu a fost unul dintre “academicii”, unul dintre “olimpicii” scenei. De altfel, “olimpic” a fost mereu. Liceul “Lazăr” s-a mândrit cu el, aducându-i numele la fiecare sărbătoare. Ne-ntâlneam des la radio. Acolo repeta cu religiozitate, căci era unul dintre cei care ştiau că e nevoie de exerciţiu ca să atingi binele.
De dimineaţă fac socoteala câţi ani ar fi împlinit anul acesta. Nu pot pune lângă el vârsta asta atât de “matusalemică”. El copilul teribil al Teatrului “Bulandra”.
În 1984, o ziaristă îl întreabă “Cum se desfăşoară o zi din viaţa dumneavostră, domnule Pittiş?”.
Raspunsul a fost:
Noaptea!
Cum?
Da! Munca mea se desfăşoară mai ales noaptea. Eu, în fiecare seară, am spectacol. Grele şi frumoase. Dorm pe apucate. Somnul de bază e cel de după-amiază. Dimineaţa sunt la radio. Mai am şi repetiţii! Repet mult. De jucat, joc la fel de mult. Dar nu mă plâng. M-aş plânge dacă n-aş avea programul ăsta.
Asta am vrut, asta mi-am dorit. Am vrut asta, asta am. Teatru!
Şi viaţa? Familia?
Concepţia mea de viaţă e simplă. Trăieşte clipa. Mi-am propus să trăiesc cu bucurie clipa de faţă şi cu disperare pe cea din urmă.
Aşa încât dacă ar fi să-i închei viaţa să pot şti dacă am trăit din plin sau nu. Nu fac deosebire prea mare între teatru şi viaţă. Şi pentru mine, teatrul nu e locul unde fug, unde m-ascund, unde evadez, ci locul unde trăiesc la o mare intensitate, unde mă cercetez şi mă-ntreb Ce-i cu mine şi cu toţi oamenii de pe pământul ăsta...
Cum vă comportaţi când aveţi un eşec?
Eu mi-am propus întotdeauna să joc foarte cinstit. Nu-mi dau seama dacă e bine sau rău când joc. Ceilalţi ar putea să spună. Am jucat “Elisabeta” de 330 de ori şi consider că mi-am spus monologul bine doar de 3 ori. Pe scenă te confrunţi cu beţia puterii. Orice rol devine o existenţă a mea. Teatrul este o artă efemeră. Prin aceasta este magnifică arta teatrului. Şi de aici vine patima cu care o iubim.
Această punte nevăzută între creatorul de frumos şi receptorul de frumos, aceeaşi respiraţie – tu şi scena este o magie ce nu poate fi reprodusă, şi-n fiecare zi se întâmplă altceva. Teatrul este pentru mine un loc în care exist la altă intensitate decât în cotidian. Nişte ore de cercetare a resturilor mele pe pământ. (...)”.
Tot Andrei Şerban a făcut un spectacol “Jarry U nu mai vrea să vorbească” cu Moţu Pittiş şi cu Nickz Wolcz. Era un experiment. Dar pe vremea aceea, asta însemna muncă de cercetare, existenţa logicii gesturilor noastre de fiecare zi. Astăzi, când s-a distrus cărarea de la om la om, când comunicarea este o amintire, iar limbajul e lătrat ca al acelor oameni găsiţi în pădure, spectacolul e infinit mai necesar azi. Oare o fi pe undeva la TVR? Ce mult aş dori să-l văd. Cei doi actori, în absurdul lor vesel, aveau o dimensiune tragică. Ca şi cum ne-ar fi spus “dacă nu aveţi grijă...”.
Moţu a fost la propriu “o voce”. Lectorul de la Enciclopedia, cel care dublează Winnie de Pluş, vine în amintirea copiilor.
O voce caldă, curată, cultă, vibrantă, perfectă. Nu există voce mai minunată în generaţia mea. El a făcut lectura la “Micul Prinţ”.
Eu încep cu numele lui fiecare lecţie de actorie. Cum era cel mai bun, cel mai meritoriu elev al Liceului “Lazăr”, cum nu a reuşit la Institutul de Teatru pentru că greşea, pentru că vocea lui rostogolea litera “r”. Şi un an de zile, la Teatrul “Bulandra” a fost om la texte, mătura, era maşinist, om la reflectoare, aducea textele şi făcea lecţii de dicţie. Singur ca Demostene.
După un an a intrat cu brio la teatru, a fost cel mai bun dintre cei buni. Era mai tot timpul prin librărie şi prin anticariate să cumpere TOT. Îl interesau teatrul, muzica, limba engleză, radioul, muzica de scenă, folkul, poezia, filmul, Shakespeare, Beatles, regia, scenografia şi ştia totul despre toate.
Avea vocaţia prieteniei, câteodată era blând, câteodată dur, ca o lamă.
Am o carte poştală de la el, fusese pe Coasta Dalmaţiei: “gânduri bune de la marea fără nisip”. Şi tot ce mi-a povestit m-a făcut să cred că am fost în excursie acolo. N-a avut niciodată interese mărunte, era inedit prin îndrăzneală, prin umor, prin seriozitate şi prin responsabilitate.
A jucat Ariel, a fost Ariel. Se simţea mereu la teatru. Şi-şi permitea luxul să servească valorile absolute, ştiind că servituţile vieţii nu erau pentru el.
A avut o viaţă vie, surprindea prin îndrăzneală, inteligenţă, inedit, răzvrătire şi umor.
Îl simt “viu, viu, viu şi atât” cum scria Pasternak “viu, viu şi atât”.
P.S.: Florian Pittiş a plecat dintre noi la 5 august 2007.
Sursa:
Florian Pitis-In fiecare zi ne batem joc de pasari,de iubire si de mare
Asculta mai multe audio diverse
Asculta mai multe audio diverse
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu