.jpg)
În
calea stelei care eşti am fost aşezată de o mână divină. Eşti prima
gură de aer pe care am respirat-o venind din adâncuri, unde cei curajoşi
pescuiesc perle. Am intrat în cercul sfânt rostind numele tău,
scrijelind înlăuntrul scoarţei mele de lut. Dă-mi secunda în care ai
apărut, vreau să o aşez acolo unde îngerii nu lasă pe nimeni. Dă-mi
clipa în care am înţeles că drumul nostru e acelaşi, s-o aşez acolo unde
inimile noastre bat. Lasă-mi sărutul nostru infinit, îl voi trece
pragul casei şi-i voi da contur cu o singură linie. Într-o zi, de care
nu-ţi mai aminteşti m-ai trasat la fel, dintr-o singură linie, şi am
apărut când alba foaie pe care mâinile tale o ţineau nu se aştepta.
Puteai să alegi să priveşti răsăritul, puteai să rămâi cu gândul la
trecut, dar ai ales fascinaţia liniei de pe foaia ta şi când ai suflat
spre ea a prins viaţă. M-ai îmbrăcat cu cel mai frumos copac al pădurii
ochilor tăi şi astfel încet am devenit instrumentul la care
sufletul tău compunea miracole. Patru frunze, o castană, o lume de
cuvinte şi atât de multe note muzicale la care întunericul din jur
prindea culoare. Mi-ai atins buzele arse de dor cu lacrima din dreptul
fiinţei tale şi de dincolo de veacuri am revăzut altarul, aşa cum luna
l-a lăsat pentru noi. Născută din arcul tatălui meu nu pot să mă prefac
în scrum, născut din furtuna mamei tale nu poţi să devii amintire. Ne
suntem linii drepte unul altuia, deloc paralele, iubindu-ne cu preţul
intersecţiei, albi maci prin păr lăsându-şi seminţele pentru mai târziu,
când ceaţa va fi dată la o parte. Mâna ta adormită cercetează
aşternutul răsfrângerilor razelor de soare şi genunchiul meu aţipeşte
în zori, când fereastra e deschisă de lumina zilei care ne aşteaptă pe
amândoi. Ochii mei deschişi au cerut voie să te privească la fel cum
norii cer voie să dospească ploi. Pe rând, fiecare deget şi-a adus
aminte de ploaia de dinainte de arşiţă şi încrederea a ales să curgă
prin venele mele, prin venele tale. Pe umărul meu se odihneşte sărutul
tău, pecete a lacătului deschis de firul de iarbă care sunt, a femeii
trasate de mâna ta hotărâtă cu o singură linie. A inimii tale...Loreta Popa
În
calea stelei care eşti am fost aşezată de o mână divină. Eşti prima
gură de aer pe care am respirat-o venind din adâncuri, unde cei curajoşi
pescuiesc perle. Am intrat în cercul sfânt rostind numele tău,
scrijelind înlăuntrul scoarţei mele de lut. Dă-mi secunda în care ai
apărut, vreau să o aşez acolo unde îngerii nu lasă pe nimeni. Dă-mi
clipa în care am înţeles că drumul nostru e acelaşi, s-o aşez acolo unde
inimile noastre bat. Lasă-mi sărutul nostru infinit, îl voi trece
pragul casei şi-i voi da contur cu o singură linie. Într-o zi, de care
nu-ţi mai aminteşti m-ai trasat la fel, dintr-o singură linie, şi am
apărut când alba foaie pe care mâinile tale o ţineau nu se aştepta.
Puteai să alegi să priveşti răsăritul, puteai să rămâi cu gândul la
trecut, dar ai ales fascinaţia liniei de pe foaia ta şi când ai suflat
spre ea a prins viaţă. M-ai îmbrăcat cu cel mai frumos copac al pădurii
ochilor tăi şi astfel încet am devenit instrumentul la care
sufletul tău compunea miracole. Patru frunze, o castană, o lume de
cuvinte şi atât de multe note muzicale la care întunericul din jur
prindea culoare. Mi-ai atins buzele arse de dor cu lacrima din dreptul
fiinţei tale şi de dincolo de veacuri am revăzut altarul, aşa cum luna
l-a lăsat pentru noi. Născută din arcul tatălui meu nu pot să mă prefac
în scrum, născut din furtuna mamei tale nu poţi să devii amintire. Ne
suntem linii drepte unul altuia, deloc paralele, iubindu-ne cu preţul
intersecţiei, albi maci prin păr lăsându-şi seminţele pentru mai târziu,
când ceaţa va fi dată la o parte. Mâna ta adormită cercetează
aşternutul răsfrângerilor razelor de soare şi genunchiul meu aţipeşte
în zori, când fereastra e deschisă de lumina zilei care ne aşteaptă pe
amândoi. Ochii mei deschişi au cerut voie să te privească la fel cum
norii cer voie să dospească ploi. Pe rând, fiecare deget şi-a adus
aminte de ploaia de dinainte de arşiţă şi încrederea a ales să curgă
prin venele mele, prin venele tale. Pe umărul meu se odihneşte sărutul
tău, pecete a lacătului deschis de firul de iarbă care sunt, a femeii
trasate de mâna ta hotărâtă cu o singură linie. A inimii tale...Loreta Popa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu