CORINA-ROTH

Actriţa Catrinel Dumitrescu: “O inimă ce nu vrea să răsune la ciocănit ca polobocul gol e o mare infirmitate şi un adăpost şubred astăzi”

Loreta Popa

Nu există bucurie mai mare decât aceea de a descoperi că o fiinţă umană este atinsă de lumina pe care i-o dăruieşti din prea marea-ţi iubire faţă de ea. Bucuria aceasta m-a încercat atunci când am vorbit cu actriţa Catrinel Dumitrescu, pe care sufletul meu o iubeşte de când o cunoaşte.

De la „Râul care urcă muntele”, „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii”, la „Buletin de Bucureşti” şi „Căsătorie cu repetiţie” ca să dau câteva exemple, rolurile ei poartă apăsat semnul respectului faţă de sine şi faţă de profesia aleasă. Dulcea sa feminitate dublată de îndelunga răbdare şi de graţia înnăscută m-au cucerit, la fel ca şi încărcătură dureros omenească a rolurilor ei, rod al unei cariere actoriceşti de o profundă seriozitate.
Chipul ei poartă semnul unei nobile şi sensibile expresivităţi care nu a lăsat-o să creeze personaje neutre, ci doar unele cu destin aparte. Discretă, tăcută, ascunzând dârzenie, puternică şi conştientă de această putere, Catrinel Dumitrescu şi-a adus personajele la temperatura proprie.
Farmecul adolescentin i-a oferit însă şansa de a purta acul ironiei într-un buzunar ascuns vederii celorlalţi, special şi unic, învăţând astfel lecţiile de la profesorul său, Octavian Cotescu.
De asemenea, Catrinel are sensibilitatea artiştilor făcuţi să trăiască cu sufletul la vedere, de aceea în faţa ei rezistă cine poate şi nu sunt mulţi aceia.
Vibraţia este starea ei naturală, chiar şi tăcerea ei vibrează. Este atât de tulburător OM, femeie și actriță.
Catrinel Dumitrescu a devenit actriţă într-o vreme în care actoria însemna meserie adevărată. De la profesorii ei a învăţat că în scenă, în film, ca şi în viaţă, esenţialul este să nu minţi, să nu te prefaci, că ai mai mult de dat, de fapt.
Catrinel Dumitrescu a lăsat şi o altă faţetă ascunsă a diamantului care este să iasă la iveală devenind dascăl. Generaţiile pe care le-a călăuzit ca profesoară sunt multe, frumoase, demne şi au parcă un fel de aer nobleţe care te trage de mânecă, doar să le vezi.
Greu şi-a lăsat paşii să o poarte pe drum iar, dar ceea ce ştie să facă perfect e să fie actriţă şi astfel se dăruieşte în fiecare seară publicului şi scenei.
„Chiar glumeam odată ea fiind Balanţă, eu Săgetător, mi-a spus că e ghinionistă. Eu i-am spus că sunt norocos, iar norocul meu e mult mai mare decât ghinionul ei aşa că împreună o să fim norocoşi”, spunea despre soţia sa Catrinel, marele actor Emil Hossu, alături de care a jucat zece ani cu casa închisă în „Doi pe o bancă”, la Teatrul Nottara şi a respirat acasă împreună.
Atât Emil Hossu, cât şi soţia lui, Catrinel Dumitrescu fac parte din galeria sufletelor frumoase pe care românii adevăraţi le-au pus la păstrare în colţul inimii lor.
Fac parte dintre actorii, nu puţini la număr pe pământ românesc, care au fost dăruiţi cu har. Exemplul iubirii lor mi-a dat puterea de a spera că lumea poate fi schimbată cu ajutorul dragostei, al respectului reciproc şi al căldurii ce izvorăşte din acel loc numit suflet.
La fel ca soţul pe care cerul l-a chemat în distribuţia sa puţin mult prea devreme, Catrinel Dumitrescu nu agreează falsitatea şi minciuna, pe care din păcate le întâlneşte tot mai des. Agreează exact opusul, sinceritatea, generozitatea, lucruri care i-au susţinut moralul în toată această perioadă grea.
De o discreţie fără egal, Catrinel Dumitrescu a crescut în teatru, a mirosit teatru şi a mâncat teatru pe pâine, dacă mi-e permis să spun astfel.
„Nici nu ştiu dacă eu am ales drumul. Dumnezeu m-a iubit şi prin îngerii lui m-a ajutat să fac ce-mi doresc. Am fost un copil dorit şi iubit, care a crescut în teatru.
Nu ţin minte cum era când aveam 7 luni în burta mamei, şi ea juca în spectacolul «viaţa noastră» la teatrul din orăşelul meu de pe malul Dunării. Dar ţin minte când am deschis ochii ce mă impresiona la teatru: candelabrele strălucitoare, starea febrilă de sărbătoare înaintea fiecărui spectacol, zumzetul sălii care se auzea în difuzoarele din cabină, glasul regizorului tehnic care ruga publicul «să-şi ocupe locurile în sală», agitaţia cabinierelor cu costumele… (iubeam mirosul acela de proaspăt călcat ce păstra izul de fard şi transpiraţie şi naftalină)… şi actorii preocupaţi, emoţionaţi păreau nişte gâze ce aşteaptă gongul care vesteşte ceasul de seară când vor dobândi puterea de a lumina feeric şi a deveni licurici.
Teatrul îmi părea un spaţiu înălţat, transfigurat, sacru, magic… Sigur ar fi mult prea mult de povestit «destinul a lucrat în amănunt» cum ar spune Octavian Paler şi dacă tot eram pe acolo am fost când un paj, când o fetiţă.
Apoi i-am întâlnit pe Anca şi Mircea Cretu, pe Tocilescu şi datorită lor am realizat că nu e suficient să vrei şi să iubeşti teatrul… trebuie să şi poţi. Ei m-au încurajat să încerc examenul la actorie… şi acum ţi-aş putea vorbi zile întregi despre dascălul meu, Octavian Cotescu, de ale cărui vorbe «fiţi liberi puilor» mi-e atât de dor.
De la el am învăţat că pe scenă se spune necondiţionat adevărul, că arta e senină, că vocaţia artistică e ceva ce ai înăuntrul tău de când te naşti şi trebuie să-i consacri  toată viaţa fără să aştepţi nimic în schimb.
De la el am învăţat să refuz drumurile uşoare, să nu dau vina pe alţii şi să-mi asum eşecurile şi mai ales că teatrul se face cu dragoste şi încredere şi că noi actorii încercăm prin „arta noastră‟ să facem oamenii mai buni. Mă opresc… pentru că privind înapoi mă ustură ochii şi mi se strânge inima.
Pentru actori, fiecare spectacol este o premieră. Actorul se dăruieşte lumii făcând-o astfel mult mai frumoasă, iar rolurile lui ating corzi pe care uneori nici măcar nu ştim că le avem, darămite că rezonează la atingere. „Nu e numai asta….
Un rol nu e niciodată gata la premieră. Nu e un tablou pe care l-ai pictat, l-ai semnat. Rolul se îmbogăţeşte mereu. Poate că asta e şi frumuseţea de a face mereu şi mereu acelaşi lucru.
Publicul vine la teatru cu dorinţa de a se lăsa ademenit. În întunericul sălii un grup de oameni vrea să intre în contact cu alt grup de oameni şi aşa teatrul devine viaţă. Fără teatru mai mulţi necunoscuţi care se întâlnesc pentru un moment n-ar realiza mare lucru.
Actorul doreşte să-i ofere bucurii de viaţă şi publicul doreşte să primească. E o nevoie a cărei imensă dulceaţa nu poate fi descrisă în cuvinte… e o putere inexprimabilă care îl face pe licurici să lumineze. La asta n-aş renunţa niciodată.
Să nu te superi, dar o să opresc aici poveştile mele romanţate şi anacronice. Ştiam eu de ce prima intenţie la apelul tău a fost să aleg tăcerea. Ştiam că o să mă încâlcesc în clişee umaniste, în amintiri a căror culoare e schimbată de nostalgii…
Iată de ce, de când am primit întrebările tale, stau în faţă cu o coală albă de hârtie, ne zgâim una la alta şi ne încăpăţânăm să rămânem tăcute. Şi timpul presează, dar «cuvântul dat e datorie sfântă».
Răspunsurile mele ar fi mult prea lungi şi întortocheate pentru că mă porţi prin zone dragi: familie, începuturi, meserie, credinţă, prieteni, oameni dragi, natură…
În concluzie, numitorul comun e dragostea pentru că dragostea e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om; să dai oamenilor ce vrei tu să primeşti de la ei, să ai încredere, să nu te prefaci că ai mai mult de oferit decât ai de fapt, să faci ceva nu să fi cineva, să nu răneşti… aşa m-au învăţat părinţii mei. Cu lecţia asta am trăit‟, spune Catrinel Dumitrescu.
Bucuria revederii cu Catrinel Dumitrescu a fost mereu o gură de aer pentru mine. Fiind aproape de ziua ei de naştere, am rugat-o să răspundă la câteva întrebări, a ezitat, dar pentru că-mi ştia iubirea, seriozitatea şi conştiinciozitatea a acceptat.
„Sunt momente în viaţă (cum este cel de acum) în care simţi că în jurul tău se face gol, că te simţi suspendat undeva fără niciun punct de sprijin şi AMAR-ul îţi cuprinde sufletul şi mintea.
Nu ţin să prefac asprimea şi nepăsarea lumii în atenţie. Îţi mulţumesc pentru gândul bun şi «neuitare», îţi mulţumesc că m-ai înviorat cu provocarea de a-mi aminti de prima parte a drumului străbătut….
E reconfortant un gest, o atenţie care-ţi fac viaţa mai suportabilă. O să mă opresc pentru că e ziua mea nu vreau să realizez că lumea în care trăiesc nu mai e a mea, că sufăr de un grav idealism senil şi desuet, că păstrez aceeaşi păcătoasă psihologie de elevă timidă şi veşnic în defensivă, căreia îi este jenă să-şi ocupe locul într-o lume în care azi confortul e făcut din compromisuri, în care valuri de urâţenie vin din lumea  banului, stăpânul tuturor, în care nu mai contează ce contează pentru un actor, în care constaţi amar că dacă ai «o inimă ce nu vrea să răsune la ciocănit ca polobocul gol» e o mare infirmitate şi un adăpost şubred.
Aşa că de ziua mea  o să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru dragostea Lui şi o să-L rog să mă ţină în picioare doar atât cât pot să o fac cu demnitate; o să-I mulţumesc că m-a socotit demnă să-i stau alături celui mai bun om din lumea asta.
Am să-L rog să mă ajute să uit valurile de ură pe care le-am simţit acut în ultimele două luni în privirile celor ce consideră că tot ce nu este comestibil trebuie eutanasiat.
De ziua mea am să accept discriminarea, cinismul şi băşcalia celor pe care nu vreau să-i deranjez şi o să mă uit în ochii curaţi ai căţeilor mei, de la care iau zilnic lecţii de dragoste necondiţionată şi de loialitate.
Am să mă las mângâiată de grija lui Dumnezeu care prin îngerii lui e mereu lângă mine şi o să uit că «Frivoli peste poate suntem: cum să accepţi ca o fiinţă pe care o iubeşti nu mai e. Cum să accepţi că lumea numără cu o fiinţă care te iubea mai puţin… părinţii mei s-au dus…. un soţ pe care l-am iubit s-a dus… cum să accepţi să nu fi niciodată stăpân nici pe timp, nici pe singurătate» ( Omul hazardului – Jasmina Reza)‟, a încheiat Catrinel Dumitrescu.
Materialul acesta va rămâne multă vreme în memoria sufletului meu şi sunt recunoscătoare actriţei Catrinel Dumitrescu pentru încredere, iubire şi prietenie.

Sursa:
http://jurnalspiritual.eu