CORINA-ROTH

Artista Anca Berindeiu: „Arta este o oglindire a vieţii însăşi”

Loreta Popa

Suntem ceea ce suntem. Suflete. Ne exprimăm diferit, ceea ce face această lume mai frumoasă şi incredibilă. Suntem oameni, cu haruri diferite, culori diferite, credinţe diferite, paşi diferiţi, experienţe diferite. Un singur lucru ne uneşte pe toţi. Iubirea.

Ne naştem cu foame de iubire, pe parcurs ni se face sete de iubire şi în arşiţa nopţii buzele noastre sunt crăpate de dorinţă de iubire. Unii înţeleg că iubirea se află înlăuntrul nostru şi încetează să mai alerge după ea, trezindu-se. Alţii nu se învaţă minte şi se lovesc de aceeaşi lecţie până învaţă. Unii sunt convinşi că doar ei au dreptate, doar ei pot primi iubire, doar lor li se cuvine tot aici şi acum, alţii se risipesc dăruind pentru că ştiu că iubirea adevărată este fără sfârşit, iar din risipirea aceasta lumea devine mai bună.

Există însă un drum pentru fiecare dintre noi. Suntem artiştii propriei noastre vieţi, avem cale liberă să o colorăm cum vrem noi, să o ridicăm până la cer sau să o coborâm până în centrul pământului. Unii dintre noi acceptă misiunea de a arăta celor din jur cum să ajungă la iubirea dinlăuntru, alţii, modeşti, nu vor să vorbească despre harul lor, dăruindu-l fără să ceară ceva în schimb.

Nu greşesc când spun că Anca Berindeiu, artistă pe care am cunoscut-o în Irlanda, în decembrie anul trecut, invitată fiind de Romanian Creative Minds of Ireland la sărbătorirea Zilei Naţionale a României, se încadrează în a doua categorie. Nu am stat prea mult de vorbă cu Anca în acea zi de decembrie, pentru că au trecut pragul de la Exchange Temple Bar peste 500 de oameni, români şi irlandezi, dornici să comunice, să cunoască, să înţeleagă, să simtă româneşte. I-am admirat în schimb instalaţia, aşa cum numeşte ea arta pe care o practică.

„Uite, vezi, asta sunt eu, nu un artist, nu Anca, ci un suflet, un senzor al Vieţii. Voiam să îţi spun că lucrările mele nu sunt pictură. E vorba despre o instalaţie. Tehnică mixtă, grafică”, mi-a scris Anca Berindeiu într-un mesaj când am rugat-o să-mi dea câteva detalii despre ceea ce face în termeni, hai să-i numim „uşor de înţeles”, şi mi-a trimis câteva gânduri intime despre sufletul care este aici şi acum.

Am descoperit-o la fiecare cuvânt, la fiecare întâlnire dintre întrebarea mea şi răspunsul ei. Şi mi-a plăcut. Vorbeşte limba inimii, aidoma mie, ceea ce ne-a apropiat într-un mod neaşteptat una de alta deşi ne despart kilometri.

Tocmai aici este frumuseţea acestui interviu. În timpul suspendat pentru clipele necesare citirii răspunsurilor acestei, îndrăznesc s-o numesc, artiste, pentru că este un cuvânt demn de ceea ce face. Un Om frumos pe dinăuntru şi pe dinafară, un Suflet căruia îi doresc toate experienţele pentru care a ales să vină, fiindu-i recunoscătoare pentru această clipă imortalizată în rândurile care urmează.

Născută în 1985 în Beiuș, România, Anca Berindeiu a crescut într-o familie pasionată de artă. Şi-a exprimat creativitatea devreme atât prin arta vizuală, cât și prin dans, muzică, literatură. A început studiile de arte vizuale la vârsta de 10 ani. A absolvit Liceul de Arte Plastice „Romulus Ladea”, iar apoi Universitatea de Arte și Design, Cluj Napoca, România, secția de Grafică.

A avut participări la diverse expoziții printre care Concursul Național „Ion Irimescu”, ediția a III-a, Fălticeni, 2005 și Expozitia „Buletin de Ştiri”, organizată de Secția de Grafică a UAD în 2008. Studentă fiind, s-a simţit atrasă de fenomenul contemporan, având acumulări substanțiale în ceea ce privește studiul de desen, asimilarea de cunoștințe cu privire la tehnicile de publicitate, capacitate de a lucra cu tehnici digitale și mass-media interactive și abilitatea de a utiliza diferite limbaje artistice.

Lucrările sale sunt o continuă căutare introspectivă exprimată prin combinația diverselor tehnici grafice. Anca Berindeiu vede demersul artistic ca pe ceva eliberator și îl consideră un mod prin care se poate scăpa de prejudecăți și etichete.

Este drumul tău unul al culorii? Când simţi că ai ales să te exprimi prin ceea ce faci?

Drumul meu nu poate fi delimitat ca drum al culorii, nu mă identific ca fiinţă printr-un singur lucru pe care îl fac. Cred şi simt că orice lucruri le facem în viaţă sunt ca nişte copaci care au fost cândva sub forma unei seminţe… plantate de cineva acolo. În cazul meu, da, lumea de care am fost înconjurată, în special părinţii mei, au fost cei care au plantat acea sămânţă şi m-au ajutat la creşterea copacului.

Pe de altă parte, e alegerea noastră dacă vom fi grădinarii unui singur copac sau nu. Înţelegerea grădinăritului, a esenţei vieţii, nu vine din îngrijirea unui singur copac, în consecinţa dintr-un singur drum ales. Bineînţeles, fiecare suntem liberi să găsim esenţa în ce simţim noi, eu mi-am luat libertatea să o caut aşa. Pictura pentru mine înseamnă un aspect din viaţă. O încercare de transpunere a ei sub formă vizuală.

Ce poţi să-mi spui despre demersul tău artistic? Întreb pentru că nu am avut când să admir pe deplin intalaţia ta de la Dublin, când am participat împreună la Ziua Naţională a României. Mi s-a părut însă fascinant modul în care ai ales să dăruieşti din prea plinul sufletului tău, cum ai ales să ajungi la publicul tău. Crezi că mesajul tău ajunge la el?

Aş vrea să menţionez că demersul meu artistic nu are ca scop admiraţia. Ar însemna ca eu să folosesc arta ca mijloc de a-mi hrăni egoul. Instalaţia mea a avut un scop strict ludic, un joc de aducere aminte a României anilor ’20, un fel de maşina timpului. Am crescut cu romanţe, dansând şi recitându-le cu bunicul meu.

Bineînţeles, asta era doar o latură a realităţii văzute de mine ca şi copil, un fel de imagine ideatică, asemănătoare basmelor. Rezultatul a fost un zâmbet în colţul buzelor celor care au fost de fapt nu doar participanţi, ci chiar creatori a momentului artistic.

Arta există atât datorită „mesagerului”, cât şi datorită „destinatarului”. Pentru mine ei sunt unul şi acelaşi. De ce să-i luăm separaţi? Până la urmă toţi suntem artişti. Artişti al propriei vieţi. În consecinţă, nu cred că pot spune că eu sau ei am creat arta, ci mai degrabă împreună.

Deci aprecierea celor din jurul tău nu este ceva care să te motiveze. Totuşi, se simte o amprentă specială, a ta. Este vizibilă. Te bucură să vezi că atingerea ta îi luminează puţin pe oameni?

Cred că se subînţelege din ce am spus mai sus că aprecierea nu-şi are locul atât timp cât facem ceva împreună, eu şi oamenii. Aprecierea e un lucru care hrăneşte egoul, care ne aduce un fel de confirmare. Nu poate există confirmare acolo unde creatori suntem de fapt toţi, nu doar eu.

Aş putea să o numesc mai bine comunicare. Şi da, mă simt la fel de bine atât când comunic prin artă, cât şi prin orice activitate pe care o pot desfăşura cu oamenii din jur. Nu există grade de superioritate sau inferioritate în activităţile vieţii. Bucuria vieţii nu este superioară în artă pentru că arta este o oglindire a vieţii însăşi. Atât timp cât vom trăi conştienţi de asta, vom aprecia viaţa cu adevărat şi mai apoi arta. Orice reversie duce la depărtarea de esenţă.

Ce te-a ajutat să depăşeşti momentele grele?

Ce m-a ajutat cu adevărat a fost conştientizarea că viaţa este frumoasă prin bine şi rău, pozitiv şi negativ. Negarea oricăreia dintre ele m-a dus la dezechilibre. Apoi au urmat observarea, acceptarea, iertarea şi mai apoi acţiunea, spre altceva, alt moment. Este un ritm organic.

Cum ai descrie în câteva cuvinte viaţa de artist?

Lumea şi artistul sunt unul şi acelaşi. Artist e lumea întreagă… arta e viaţa. Restul sunt proiecţii.

La ce anume nu renunţi niciodată?

Conştiinţa. Nu pot să descriu şi să delimitez, aşa cum nu pot să zic că e doar a mea. E ceva universal.

Ce înseamnă credinţa pentru tine? Specific credinţa, şi nu religia.

Credinţa pentru mine e iubire. Am realizat că sunt conectată cu tot ce mă înconjoară, că fac parte dintr-o energie mai presus de puterea mea de înţelegere şi percepţie. Tot ce pot să fac în forma asta limitată e să accept ce sunt şi să găsesc iubirea în mine, nu în exterior. Desigur, calea credinţei nu e uşoară, pentru că avem frică, şi ea ne încearcă la fiecare pas. E o alternanţă continuă.

Cum priveşti oamenii din viaţa ta? Cu siguranţă ai prieteni cu care împărtăşeşti sentimente, trăiri, momente speciale.

Fiecare om din viaţa mea e cu O mare. Fiecare a avut un rol în viaţa mea, fie el mai mare sau mai mic. Toate aceste roluri au avut aceeaşi contribuţie vitală. Am legat prietenii cu mulţi oameni, alături de care am trăit diferite experienţe, cu unii mai multe, cu alţii mai puţine, bune şi rele, fiecare îşi are frumuseţea ei. Fiecare om oglindeşte o parte din tine, de care îţi place sau nu.

Crezi că talentul se moşteneşte sau este un har?

Toţi avem talent. Creativitatea e dincolo de ceea ce ne încăpăţânăm să numim creativ, se regăseşte atât la omul care sădeşte pământul, cât şi la cel care pictează în aceeaşi măsură, dar forme diferite. Atâta tot.

Ce înseamnă pentru tine pământul românesc?

Pământul românesc este locul (fizic) şi punctul (spiritual) de unde am pornit experienţa mea de grădinar (cum spuneam mai sus, drumurile vieţii sunt ca nişte copaci pe care îi plantăm şi creştem, sau nu). Fiinţa şi Viaţa nu se găsesc într-un spaţiu îngrădit şi delimitat. Cine suntem e dincolo de nume, naţionalitate, religie, rasă, gen, graniţe. Putem planta copaci oriunde mergem. Unii dintre ai mei îşi au rădăcinile în pământul românesc şi crengile prin Irlanda, unde sunt acum.

Ce-ţi doreşti cel mai mult?

Îmi doresc să acumulez experienţe şi implicit să reuşesc să am o contribuţie în experienţele celorlalţi. Ştiind că noţiunea de fericire e vastă şi subiectivă, mi-ar fi peste mână să zic că vreau să fiu fericită…poate e suficient să zic: vreau să fiu.

Ce sentimente stau la baza sufletului tău? Cum te defineşti?

De multe ori mă întrebam la rândul meu cine sunt, ce mă defineşte, ce-mi place să fac? Şi toate aceste întrebări deveneau picături pe apa adâncă a sufletului meu. Vibraţiile lor se pierdeau în cercuri concentrice. Odată ce te opreşti din continua încercare de a te defini şi începi să te simţi, reuşeşti să pătrunzi în interiorul tău, să te laşi purtat de ape.

Sunt simţăminte care mi-au rămas adânc în suflet şi le port cu mine oriunde aş merge, oricine aş fi, oricât m-aş reinventa. Am crescut cu mirosul de culori de ulei din atelierul tatălui, cu mirosul gingaş al mamei, mirosul mâncărurilor bunicii.

Am respirat aerul de munte intens şi condimentat de mirosul răşinii de brad, mi-am petrecut ore în şir ascultând susurul izvoarelor, adierea vântului prin frunze, prin lanul de grâu, păsările dimineaţa cântând cu bucurie energia vieţii, cutreierând munţii şi descoperind cu fascinaţie natura, privind cu bunicul stelele şi visând la ţinuturi îndepărtate, ascultând insectele în tăcerea serii, ascultând ploaia şi sunetele tunetelor, inspirând aerul proaspăt de după furtună, aerul rece din dimineţile de iarnă, zâmbind la atingerea călduţă a razelor soarelui stând într-o poieniţă, admirând culorile veselului curcubeu.

Acestea sunt simţămintele care stau la baza sufletului meu şi fiecare zi a vieţii aduce noi şi noi experienţe senzoriale. Ele sunt culorile în pictura vieţii noastre, iar noi suntem artiştii care le vor descoperi cu entuziasm. Tot ce trebuie să facem e să ne dăm libertate şi să ne deschidem frumuseţii vieţii. Ea este tot timpul acolo.

Sursa:

http://jurnalspiritual.eu/artista-anca-berindeiu-arta-este-o-oglindire-a-vietii-insasi/