.jpg)
O clipă de sinceritate... despre Ion Cristinoiu
Marian Rădulescu
Au existat, în aşa-zisa muzică uşoară românească din perioada ei de glorie, câţiva compozitori care - pentru majoritatea publicului - "au marcat". Unul dintre ei a fost, cu siguranţă, Ion Cristinoiu, autor - spune o informaţie de pe Wikipedia - a peste 700 de cântece. Nu puţine au devenit repede şlagăre, convingând prin melodicitate, prin interpretare, prin calitatea orchestraţiei, prin mesajul versurilor: Planeta Pământ (Adrian Daminescu), Dacă n-ai fi existat,Casa mea, Eu, De n-ai să vii, Tu eşti omul ideal, O zi de-ar fi al meu Pământul (Angela Similea), N-am noroc (Anda Călugăreanu şi, peste ani, VANK), Ce crezi tu despre mine (Aura Urziceanu),Care din noi, Ce mică-i vacanţa mare, Nu am decât o viaţă, O clipă de sinceritate, Uită nostalgia,Vino iubire-napoi (Corina Chiriac), Te-aşteaptă un om (Dan Spătaru), Unde e iubirea (Ioana Negriloiu), Convenţional, Raiul e pe Pământ, Te iubesc, viaţă (Gabriel Cotabiţă), Revederea(Mihaela Mihai), Hai să ne imaginăm, De azi începe viaţa mea (în interpretarea compozitorului) ş.a.m.d.
În copilărie şi adolescenţă am ascultat cu plăcere şlagărele ce au purtat marca stilistică a lui Ion Cristinoiu. Se difuzau cu generozitate la radio-televiziunea (unică) din vremurile ante-1990. Chiar prea des, credeam atunci. Poate de aceea, când - la sfârşitul anilor '90 - l-am zărit pe Ion Cristinoiu într-un autocar ce mă transporta din Germania spre România, nu am simţit nevoia să-l salut şi să-l felicit pentru compoziţiile sale (ale căror refrene le fredonez în continuare), ci să-i vorbesc de un alt muzician care la acea vreme doar cocheta cu muzica uşoară. Acesta din urmă (un compozitor "în evantai" ce compunea la fel de bine şi muzică electronică şi muzicăjazz, şi muzică uşoară şi - mai ales - muzică de film sau experimentală) a "marcat" fără egal în preferinţele mele. Aş fi dorit atunci să aflu ce crede Ion Cristinoiu despre "idolul" meu care mi-a netezit calea spre muzică, spre cinema şi spre mine însumi. Să-mi confirme că muzicianul pe care - în gândurile mele, în conversaţiile cu prietenii, cu oameni cunoscuţi sau necunoscuţi - îl ridicam în slăvi era într-adevăr deosebit, fenomenal, unic. Dar mi se părea cu totul deplasat să-l abordez astfel, aşa că nu i-am spus nimic până la urmă.
La aproape zece ani de la prăpădirea sa, cântecele şi refrenele compuse de Ion Cristinoiu (26 ianuarie 1942 - 21 noiembrie 2001) mi se par crâmpeie de "civilizaţie pierdută". Şi asta nu datorită unei nestăpânite nostalgii după "epoca de aur" a preşedintelui peltic al României (născut în aceeaşi zi, de 26 ianuarie, şi ucis prin împuşcare într-o zi de Crăciun când, zice-se, ne-am luat "raţia de libertate"), ci în numele stării de wellness
spre care te îmbiau cântările sale. Şi nu numai ale sale. Când toată "proza" vieţii (a "realităţii româneşti" din zodia "libertăţii de exprimare" neîngrădite de cenzura ideologică a partidului unic) e pusă pe tapet exclusiv în stil hip-hop, iar sentimentele (evident, aceleaşi de când lumea) sunt comunicate fie simplist, fie vulgar şi "ca pe stradă", parcă simţi un dor de poezie, de otherworldliness. Desigur, dacă nu ai cedat cu totul în faţa acestui strident şi derizoriu vanity fair în care s-a metamorfozat zona de divertisment din muzica românească.
În copilărie şi adolescenţă am ascultat cu plăcere şlagărele ce au purtat marca stilistică a lui Ion Cristinoiu. Se difuzau cu generozitate la radio-televiziunea (unică) din vremurile ante-1990. Chiar prea des, credeam atunci. Poate de aceea, când - la sfârşitul anilor '90 - l-am zărit pe Ion Cristinoiu într-un autocar ce mă transporta din Germania spre România, nu am simţit nevoia să-l salut şi să-l felicit pentru compoziţiile sale (ale căror refrene le fredonez în continuare), ci să-i vorbesc de un alt muzician care la acea vreme doar cocheta cu muzica uşoară. Acesta din urmă (un compozitor "în evantai" ce compunea la fel de bine şi muzică electronică şi muzicăjazz, şi muzică uşoară şi - mai ales - muzică de film sau experimentală) a "marcat" fără egal în preferinţele mele. Aş fi dorit atunci să aflu ce crede Ion Cristinoiu despre "idolul" meu care mi-a netezit calea spre muzică, spre cinema şi spre mine însumi. Să-mi confirme că muzicianul pe care - în gândurile mele, în conversaţiile cu prietenii, cu oameni cunoscuţi sau necunoscuţi - îl ridicam în slăvi era într-adevăr deosebit, fenomenal, unic. Dar mi se părea cu totul deplasat să-l abordez astfel, aşa că nu i-am spus nimic până la urmă.
La aproape zece ani de la prăpădirea sa, cântecele şi refrenele compuse de Ion Cristinoiu (26 ianuarie 1942 - 21 noiembrie 2001) mi se par crâmpeie de "civilizaţie pierdută". Şi asta nu datorită unei nestăpânite nostalgii după "epoca de aur" a preşedintelui peltic al României (născut în aceeaşi zi, de 26 ianuarie, şi ucis prin împuşcare într-o zi de Crăciun când, zice-se, ne-am luat "raţia de libertate"), ci în numele stării de wellness
spre care te îmbiau cântările sale. Şi nu numai ale sale. Când toată "proza" vieţii (a "realităţii româneşti" din zodia "libertăţii de exprimare" neîngrădite de cenzura ideologică a partidului unic) e pusă pe tapet exclusiv în stil hip-hop, iar sentimentele (evident, aceleaşi de când lumea) sunt comunicate fie simplist, fie vulgar şi "ca pe stradă", parcă simţi un dor de poezie, de otherworldliness. Desigur, dacă nu ai cedat cu totul în faţa acestui strident şi derizoriu vanity fair în care s-a metamorfozat zona de divertisment din muzica românească.
http://agenda.liternet.ro/articol/12861/Marian-Radulescu/O-clipa-de-sinceritate-despre-Ion-Cristinoiu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu