La multi ani , Ovidiu Lipan Ţăndărică !

INTERVIU. Ovidiu Lipan Ţăndărică: "Eu simt o forţă de a trăi foarte puternică şi sunt foarte încrezător în mine"

60 de ani, dintre care 50 număraţi pe scenă, în ritmul tobelor. Concerte în România, peste graniţe, peste graniţele impuse de notele de pe portativ. O „evadare” trepidantă din regimul comunist şi o revenire în ţară după un număr de ani pe care mulţi l-ar considera cu ghinion: 13.

Totuşi, în vreme ce unii ar cauta mai degrabă liniştea, Ovidiu Lipan Ţăndărică zâmbeşte, trage aer în piept şi mărturiseşte senin: „Aceasta este o vârstă pe care eu nu o înţeleg şi pe care nu am să o înţeleg niciodată. Eu trăiesc foarte intens! La mine există energia aceasta foarte aproape de nebunie. Eu simt o forţă de a trăi foarte puternică şi sunt foarte încrezător în mine. Pentru că aşa am şi cântat, aşa cânt, aşa sunt, aşa trăiesc, aşa mănânc, aşa iubesc... 60 de ani nu înseamnă nimic pentru mine”.

Născut pe 31 ianuarie 1953, la Iaşi, Ovidiu Lipan Ţăndărică a învăţat încă din copilărie să desluşească tainele muzicii. Debutul său precoce avea să-l aducă rapid în atenţia tuturor şi să-l transforme într-un baterist extrem de apreciat, atât în România, cât şi peste hotare.  Despre experienţele sale alături de formaţiile "Roşu şi Negru" şi "Phoenix", dar şi despre energia „înnăscută” care nu i-a lăsat nicio clipă de răgaz, artistul vorbeşte într-un interviu acordatgândul.info.

Principalele declaraţii:

> "La artişti e numai o imagine falsă, aceea că n-ar munci, că ar trândăvi pe undeva".

> "La ora 20.00 când m-am urcat pe scenă eram nimeni, iar la ora 22.00 eram deja <<Ţăndărică>>”.

> "Îmi amintesc că venise Moni Bordeianu într-o seară şi efectiv nu mai mai aveam nici bani şi nici mâncare. Moni a făcut o turtă fără sare, doar cu făină şi apă, pe care a copt-o pe plită, şi un ceai care era mai mult apă chioară...".

> "Ai mei, când m-am întors,  nu aveau nici cruci la morminte. A fost un moment de mare tragedie în viaţa mea, când, la 13 ani după Revoluţie, m-am regăsit singur în România".

INTERVIUL, pe larg:

Împliniţi 60 de ani. Câţi dintre anii aceştia au fost dedicaţi muzicii?

Dacă ar fi să ne luăm după întrebările de tipul <>, cred că în cazul meu 100 de ani au fost dedicaţi muzicii, pentru că, la mine, şi când dorm creierul meu cântă. La artişti e numai o imagine falsă, aceea că n-ar munci, că ar trândăvi pe undeva şi apar pe scenă, prezintă ceva şi apoi merg în vacanţă şi la evenimente mondene. Sigur, sunt şi artişti de genul acesta, numai că în cazul meu e altfel. Am avut o presiune artistică care m-a supus la nopţi nedormite, la muzică în studiouri în Germania, unde lucram non-stop cu diferiţi artişti. Cam toată viaţa mea a fost legată de muzică. Şi timpul meu liber… îl petreceam să mă relaxez, dar era pe undeva „virusat” de ce înseamnă piese noi, proiecte noi, muzica pe care o aveam în mine. Poate că din cauza asta s-au născut şi atâtea proiecte după anul 2000, când m-am întors în ţară, şi pe care le-am dus cumva la bun sfârşit.

Dvs. aţi început să cântaţi de la o vârstă foarte mică. Prima trupă în care aţi intrat a fost Crystal…

Da, Crystal – Club 69. Aveam vreo 10 sau 11 ani. Cântam coveruri The Troggs, Rolling Stones, Who, Los Bravos, Monkees, trupe care la vremea respectivă aveau hituri. Şi chiar cântam profesional, pentru că eu chiar câştigam nişte bani din chestia asta. Era incredibil! Ceilalţi colegi ai mei erau absolvenţi de facultate, alţii erau în anul doi sau trei, deci cu 7-8 ani mai mari.

Eraţi mezinul trupei…

Da. De fapt, cam aşa am fost până nu demult. Şi în Roşu şi Negru la fel s-a întâmplat, am intrat când aveam 13 ani. Colegii mei erau studenţi de Conservator sau altceva, deci exista şi acolo o diferenţă de circa 6 ani.

Acest lucru v-a intimidat sau, dimpotrivă, v-a impulsionat să lucraţi mai mult?

Eu am fost pus în evidenţă foarte puternic de colegul Nancy Brandes, care cu adevărat mi-a fost ca un frate mai mare. El a fost, de fapt, cel care a declanşat fenomenul Ovidiu Lipan Ţăndărică, pentru că noi aveam în concerte solo-uri interminabile. Se cânta pe vremea aceea o operă rock în care toţi făceam solo-uri. Iar când venea rândul meu, era nebunie. Eu mi-am însuşit o tehnică specială de tobe; am fost primul toboşar care a venit pe scenă cu două tobe mari, la Festivalul de Muzică Rock din ’69, care s-a finalizat cu nişte gale extraordinare la Sala Palatului. Au fost formaţii din toată ţara, a fost o competiţie rock de mare clasă în care s-au remarcat mulţi artişti şi trupe care ulterior au rămas cumva în istoria muzicii româneşti. Printre acestea s-au numărat şi Roşu şi Negru, Phoenix, Mondial, care au ajuns în elita muzicii cu lucrări proprii. Asta a fost un lucru esenţial, pentru că noi cântam un jazz-rock elitist, cu suflători. Făcusem nişte prelucrări din muzica unor compozitori români şi aveam piesele noastre: “Soare şi vânt”, “Pădurea l-a gonit”... Nişte piese care lucrau la subniminal pe undeva şi ale căror versuri aveau ceva din frământarea perioadei respective.

„TOŢI STRIGAU: <<ŢĂNDĂRICĂ! ŢĂNDĂRICĂ!>>”

Spuneaţi mai devreme ceva de stilul propriu pe care vi l-aţi dezvoltat. De aici şi numele de “Ţăndărică”?

Da! Asta s-a întâmplat când m-am urcat pe o scenă, în ’69. Venisem cu o bundiţă şi nişte mocasini în stilul lui Jimi Hendrix, aveam şi părul foarte cârlionţat, eram foarte slab, cu nasul mare... Iar când băteam la tobe parcă eram tras de aţe. Aveam şi o viteză foarte mare, parcă eram băgat în priză, iar asta a fascinat foarte mult. Aveam o tehnică şi un stil de a mă mişca diferite, care au avut un impact puternic asupra publicului. Dar eu chiar trăiam nebunia aceea, eram „bântuit”, aveam o imaginaţie incomensurabilă, trăiam într-o lume paralelă, eram plin de iubire. Era şi perioada aceea de “Flower Power”, unde aveam o libertate imensă de a crea şi de a face lucruri frumoase chiar dacă eram în blocul comunist.

Şi atunci dvs v-aţi “autointitulat” aşa sau cineva v-a dat acest nume?

Nu eu. La ora 20.00 când m-am urcat pe scenă eram nimeni, iar la ora 22.00 eram deja “Ţăndărică”. Toţi strigau “Ţăndărică! Ţăndărică!”. Poate şi pentru că făceam totul ţăndări, rupeam beţele. Iar încet, încet a început să se propage numele acesta. La Sala Palatului, unde Ceauşescu îşi ţinea cuvântările Congresului, acolo făceam furori. Se spărgeau geamurile, erau oameni care la solo-urile de tobe săreau peste bănci, unii peste alţii… Deci era incontrolabilă şi fascinantă reacţia lor când începeam să bat la tobe.

Probabil că le transmiteaţi energia dvs…

Da, e adevărat! Cântam piesele cu o energie debordantă, speculam muzica la maxim. Încercam să „prind” tot  ce era ritmic, ca să pot face ceva în plus peste ce era aranjat deja.

În Phoenix era totuşi un stil diferit faţă de ce cântaţi înainte la Roşu şi Negru…

Aşa este… Dar eu am cântat şi în Germania cu foarte mulţi artişti, cu trupa mea Madhouse, care a fost înfiinţată alături de Ioji Kappl şi Erlend Krauser. Cu ei am încercat un proiect pentru a vedea care este reacţia. Şi a prins foarte bine. Am cântat la festivaluri mair de rock din Olanda, din Danemarca, am urcat pe aceeaşi scenă cu Van Halen, cu oameni care au fost consacraţi. De asemenea, alături de doi nemţi am scos două albume. Repetam în aceeaşi sală cu Scorpions, mai cântam şi cu ei, cu alţi basişti, ne combinam, făceam sesiuni. Am participat chiar şi la Eurovision pentru Germania, iar într-un final am venit la Cerbul de Aur, în 1992, cu “Waiting for you”, o piesă compusă de mine. După aceea, Phoenix a avut drumul lui. A fost o formaţie foarte iubită şi este în continuare, numai că o parte din noi au plecat, m-am retras şi eu înainte de cei 50 de ani aniversari, am avut proiectele mele care mi-au luat foarte mult timp... Şi nu m-am mai simţit în largul meu cumva. Eu sper ca într-o bună zi să revăd pe scenă pe acei artişti care au fost alături de mine în momentul în care am intrat eu în Phoenix. A fost o tinereţe extraordinară cea pe care am trăit-o alături de Ioji, de Mircea Baniciu, de Mani Neumann şi Nicu Covaci... Sigur că îmi doresc tare mult ca într-o bună zi să putem realiza din nou „Cantafabule” pe o scenă, într-un turneu în România.

„...ŞI CUM ÎNCĂLZIŢI CIORBA? <ÂNARE>>, MI-AU RĂSPUNS.”

Dar când aţi părăsit România, în anul 1977, cu ce gând aţi plecat?

Noi am plecat în plină glorie de aici, cântam pe stadioane. Aveam fani mulţi care ne iubeau şi bani şi tot ce ne trebuia. Noi am plecat într-un necunoscut, într-o lume în care să ne punem în valoare calităţile muzicale. Asta a fost... Aici trăiam cumva într-o colivie de aur, pentru că am avut foarte multe contracte în Germania, în Brazilia... Chiar şi cu Roşu şi Negru... Dar nu mi s-a dat voie. Nu mi s-a dat voie deloc să mă dezvolt muzical, să concertez în alte ţări. Şi atunci sigur că eram puţin deprimat din cauza asta, aşa că am luat decizia de a pleca şi de a lua totul de la zero. E adevărat, acolo n-a fost tocmai cum ne-am fi dorit noi, dar măcar am avut posibilitatea să locuim împreună într-o casă şi să repetăm. A fost un aranjament foarte bun făcut de un olandez. Aveam nişte condiţii excelente, numai că în câteva luni am cheltuit toţi banii pe care îi aveam pe chefuri şi petreceri şi ne-am trezit că aveam concerte la centre pentru tineret, unde veneau copii şi jucau tenis de masă, ascultau muzică... Dar acolo nu prea aveam mare succes, banii erau puţini, abia dacă puteam să acoperim cheltuielile de chirie. Nu ne ajungeau nici banii de mâncare, ne mai aduceau oamenii câte ceva, era incredibil... Îmi amintesc că venise Moni Bordeianu într-o seară şi efectiv nu mai mai aveam nici bani şi nici mâncare. Moni a făcut o turtă fără sare, doar cu făină şi apă, pe care a copt-o pe plită, şi un ceai care era mai mult apă chioară... şi muşcam şi dintr-o ceapă şi asta era cina. Dar momentele acestea le povestesc cu mare plăcere pentru că eu cred că este necesar să trăieşti şi aşa. Eu nu cred că este bine să fii finanţat tot timpul, să ai de unde să te împrumuţi... Nu, nu! Trăieşte-ţi viaţa pe picioarele tale şi în momentul acela poţi să realizezi că simţi mult mai intens, că aceea este viaţa adevărată, şi nu aceea când ţi se oferă tot timpul o salvare. Trăieşte şi acel moment când eşti jos şi poate că o să ai mai mult de învăţat decât dacă ai avea o continuitate numai pentru lucrurile bune. Poate că asta şi dorul de casă au deschis atunci nişte canale, pentru că noi am plecat conştienţi că nu ne vom mai putea întoarce. Am lăsat bunica care m-a crescut, mama... Toţi ne-am lăsat familiile. Ai mei, când m-am întors,  nu aveau nici cruci la morminte. A fost un moment de mare tragedie în viaţa mea, când, la 13 ani după Revoluţie, m-am regăsit singur în România. Nici nu mai cunoşteam străzile, totul era dărâmat, totul era schimbat, totul era în derivă...

Aţi mers mai întâi la Iaşi sau aţi venit direct în Bucureşti?

La Iaşi am mers prima dată. M-am dus să văd ce lipsea acolo, am mers cu două camioane de 24 de tone de ajutoare: cu medicamente, cu mâncare... Ce am văzut la televizor că e nevoie. Şi atunci am aranjat cu Biserica din Germania, cu Armata, să facem ceva. Tocmai se născuse în Germania fiul meu, Alexander, şi în timpul acesta eu adunam alimente. Am dat zvon în toată Germania, la noi în casă era nebunie. Tot felul de pachete. Mama lui Alexander, Sabine, venise cu colegele de la facultatea unde lucra pentru a ne ajuta la împachetat. Văzusem la televizor nişte cazuri care ne impresionaseră pe toţi. Eu m-am şi emoţionat foarte tare... .

M-am dus la Eforie şi am văzut plajele pline de mizerie, a fost o imagine de „100 de ani de singurătate”. Dar a trecut timpul şi în anul 2000 am decis să mă reîntorc în ţară stau mai mult pentru a-mi „acopări” acei 13 ani cât am lipsit din România. Am început să fac muzică aici, cu diferiţi artişti, muzicieni. Am făcut nişte lucrări care au marcat timpul acela, cum ar fi „Visul toboşarului”, „Renaşterea”... şi „Getica”, un spectacol pe care îmi doresc din tot sufletul să îl pun în scenă alături de o orchestră simfonică, poate şi cu balet, în funcţie de finanţare...

Cum aţi simţit atunci diferenţa dintre publicul german şi cel din România?

În primul rând era diferit pentru că în România oamenii ne ştiau deja, ne înţelegeau versurile. Lumea era fascinată de piesele de pe „Cantafabule”. Clar, în ţară succesul era fantastic, iar în Germania lumea era destul de sceptică. Dar am fost foarte bine primiţi, ni s-au dat speranţe. M-am integrat destul de repede şi am învăţat limba germană. Am cântat chiar şi în Berlin, unde nu aveam voie să merg cu maşina şi aşa că zburam cu avionul. Au fost nişte lucruri de poveste, de roman...Chiar şi cu fuga noastră. Dacă aprofundez, te apucă nebunia! Cum am stat ascunşi în nişte boxe fără difuzoare, doar în chiloţi, şi învârtiţi dintr-o parte în alta... Oricând putea cineva să bage baioneta şi să ne străpungă, dar uite că am fost sub o lumină ocrotitoare.

„I-AM COPLEŞIT, ACESTA ESTE CUVÂNTUL”

Apropo de vârsta mea, 60 de ani, este o vârstă pe care eu nu o înţeleg şi pe care nu am să o înţeleg niciodată. Eu trăiesc foarte intens! Eu cred că un om la vârsta aceasta ar trebuie să fie mult mai liniştit, mai cumpătat. La mine este energia aceasta foarte aproape de nebunie. Eu simt o forţă de a trăi foarte puternică şi sunt foarte încrezător în mine. Iau în calcul că oricând se poate întâmpla ceva. Pentru că aşa am şi cântat, aşa cânt, aşa sunt, aşa trăiesc, aşa mănânc, aşa iubesc... 60 de ani nu înseamnă nimic pentru mine.

Foto: Mediafax (Ovidiu Dumitru Matiu)

Credeţi că energia aceasta vine din muzică sau invers...cu ajutorul ei faceţi muzica?

Nu, eu m-am născut cu ea. Eu cred că aici este adevărul. Să ai har, să poţi face un lucru, să poţi să te împarţi în mai multe stări pe care le trăieşti simultan, să iubeşti şi să fii altruist. Dacă ai o hipesensibilitate şi o lucididate ieşite din comun, clar că vezi lucrurile din alt punct de vedere decât alţii şi ai o altă perspectivă.

Dar oamenii din jurul dvs cum percep energia aceasta – o înţeleg sau îi copleşiţi uneori?

Da, destul de târziu mi-am dat seama că ar trebui să le mulţumesc tuturor acelora pe care nu i-am pus la zid cu energia aceasta a mea şi care au avut încredere în mine. Mi-am dat seama că am făcut-o pentru muzică, dar poate că pentru mulţi a fost copleşitor. Din cauza asta probabil că unii nu m-au înţeles sau m-au înţeles greşit. Dar eu n-am vrut să fiu primul, întotdeauna în viaţă mi-am dorit să fiu cel care stă mai în spate şi vede mai bine ce se întâmplă în faţă. Îmi dau seama că mulţi nu au fost pregătiţi să primească atât de mult. I-am copleşit, e adevărat, acesta este cuvântul. Acum că m-ai întrebat asta, sunt sigur că aşa este. Pentru că şi eu, la rândul meu, când văd ceva debordant sunt fascinat, dar parcă mă şi oboseşte. Eu cred că acolo n-am avut limită. Singurul lucru pentru care n-am avut limite a fost energia pe care a trebuit să o dau mai departe. A fost poate prea mult.

Sunteţi o persoană credincioasă?

Prin natură, da. Cred că este ceva peste noi. Credinţa este mai mult decât a te duce la Bisercă şi a-ţi face cruci. Credinţa e lucrul care este în tine, este în jurul tău şi care dă o stare de bine. Eu am crescut nu cu teama de Dumnezeu, ci cu bunăvoinţa şi milostivirea. Poate că din cauza asta dau şi eu mai departe lucruri bune, am o blândeţe înnăscută. E o formă a fiecăruia dintre noi care aduce un echilibru energetic, oriunde am fi pe lumea asta.

În cazul dvs există o contradicţie între energia nebunească de care vorbeaţi mai devreme şi calmul acesta...

Da, e adevărat. Sunt mulţi care trăiesc în felul acesta, care sunt cu totul altfel. Adică apariţia pe o scenă şi tot ce se întâmplă într-un concert te fac să părăseşti cumva lumea... Devii lumină, devii un centru de energie care circulă în public. E o transmitere gigantică, se întâmplă multor mari artişti. Chiar şi după multe multe concerte, niciodată nu eşti la fel.

Când coborâţi de pe scenă vă simţiţi cumva „golit” de această energie?

Da. Da, te simţi golit. Dar eu mi-am declanşat un sistem de a mă reîncărca imediat.

Cum reuşiţi să faceţi asta? Dincolo de oboseala fizică...

Când cobor de pe scenă sunt iarăşi alt om. Este o schimbare chiar şi fiziologică, şi înfăţişarea ţi se schimbă. Când cânţi eşti altcineva. Când cobor de pe scenă îmi place să umblu cu ochii deschişi printre oameni, să îi simt. Acesta este esenţialul: să stai printre oameni şi să comunici. Fără asta nu exişti. Aici cred că este marea noastră greşeală pe care o facem după atâţia ani de trecere de la comunism la capitalismul democratic. Trebuie să încerci să găseşti o simbioză care să îţi dea o stare de bine, să nu îl loveşti pe celălalt, să nu dai din coate şi să-l striveşti... Dar cum să le explici românilor ce înseamnă de fapt capitalismul? Că trebuie să munceşti, să fii sigur şi să mergi mai departe şi, pe de altă parte, să fii un tip luminos şi darnic, pentru că în momentul acela se întoarce totul înapoi. E ca un bumerang... Dar asta-i o chestie grea, care trebuia învăţată, promovată. Noi am luat imediat tot ce se vinde în mass media. Am învăţat imediat tot ce înseamnă marketing, PR, suntem experţi în manipulare. Eu cred că aici ne pierdem acum. Cu timpul o să ne revenim, dar va dura mult mai mult decât ar fi trebuit. Nu-i vorba doar de lucruri materiale, nu-i vorba că nu se fac autostrăzile... În capul nostru se întâmplă totul. Sunt lucruri care nouă nu ni s-au spus. Evoluţia va avea loc în mod continuu, dar trebuie ca majoritatea publicului, martorilor, să fie educaţi ca ei să se poată ajuta singuri. Că dacă azi le dai ceva, ei se bucură, dar mâine mor de foame.

Credeţi că generaţia tânără poate să înţeleagă şi să înveţe lucrurile acestea?

Da, sigur. Dincolo de faptul că sunt bombardaţi mediatic cu un anumit scop, acela de a stimula consumul, cred că pot.

„DACĂ VREŢI, MERGEŢI LA CASELE VOASTRE, EU AM SĂ RĂMÂN AICI SĂ CÂNT ÎN CONTINUARE”

Vizavi de generaţia tânără, dvs colaboraţi cu cei care fac azi muzică în România?

Acum colaborez cu Bosquito. Sunt nişte băieţi senzaţionali, fac o muzică pură, trăiesc cu adevărat, nu se prefac. Şi au şi o structură asemănătoare cu cea pe care am avut-o şi noi în Phoenix, trăiesc în aceeaşi casă. Sunt nişte băieţi foarte bine educaţi şi talentaţi. O să cânt cu ei nişte piese noi. Radu, solistul formaţiei, are o o voce specială şi poate să cânte live. O să cânte de ziua mea în club Route 66 din Bucureşti, o să cânt şi eu alături de ei, o să vină şi Mani Neumann din Germania... O să petrecem, dar o să profităm şi o să ne şi gândim la posibile proiecte.

Fiul dvs, Alexander, face şi el muzică. V-aţi gândit să lucraţi la un proiect împreună?

Da, ne-am gândit amândoi, ne-ar plăcea foarte mult. Dar deocamdată nu se poate pentru că el este foarte prins în muzica lui şi în ceea ce face şi n-aş vrea să îl disturb.

Ce instrument studiază el?

Chitară. Studiază în Olanda, la Academia de Muzică. Dar el cântă diferite stiluri de muzică: jazz, reggae. Are diferinte formaţii din care face parte, colegi cu care cântă, alături de care începe să crească. El vrea nepărat să facă parte din noua generaţie a muzicii din Vest.

În România a fost?

Da, a fost, a urcat alături de mine pe scenă la Balkan Explosion. Am avut un concert în noiembrie 2012, când au venit instrumentişti din Bolivia, din Cairo, a cântat şi Fanfara 10 Prăjini... A fost o orchestră mai amplă. A ieşit un concert de trei ore, chiar mă întrebam cum de mai stau oamenii în sală... Le-am şi spus „Dacă vreţi să mergeţi, mergeţi la casele voastre, eu am să rămân aici să cânt în continuare pentru cei care vor să rămână şi să mai asculte.”

Dar nu a fost niciodată tentat să înveţe să cânte şi la tobe?

Ba da, a învăţat şi tobe. A început când avea trei ani. A învăţat să cânte la tobe pe note, cu căşti... E foarte talentat. Dar apoi a început să înveţe karate, a obţinut centura neagră… A avut multe ieşiri, dar acum chitara este pentru el o „prelungire a corpului”. Mi-a spus că asta iubeşte cel mai mult, deşi are şi pian în casă. Chitara l-a fascinat şi este un instrumentist foarte special.

La acordeon nu l-aţi învăţat să cânte?

Nu, la acordeon nu. Acesta a fost instrumentul meu, prin care încercam să eclipsez. Cântam pe terasă la mine, la Iaşi, ca să atrag atenţia. Aveam nevoie de atunci de ieşirea aceasta din comun, vream să fiu cumva recunoscut. Eu am avut probleme şi la şcoală din cauza aceasta pentru că mă plictiseam la un moment dat. Îmi însuşeam tot ce trebuia şi mă plictiseam. Am avut o copilărie „aiurea”, am repetat clasa I.... Dar a fost frumos! Zic „aiurea” în sensul că a fost în stilul meu, că n-a fost „controlabilă”. Am fost un rebel, dar nu încăpăţânat. Eram tot timpul flexibil şi cred că asta m-a ajutat foarte mult în viaţă.

Aţi simţit vreodată lipsa familiei aceleia tradiţionale?

Da, am simţit. Poate că şi din cauza aceasta am făcut tot posibilul să compensez cumva prin muzică, am făcut tot ce am putut ca să acopăr nişte goluri care cred că apar în viaţa multora. Nu ştiu însă câţi au bunăvoinţa să povestească sincer despre viaţa lor, dar eu recunosc. Mi-a lipsit.

Şi totuşi şi dvs sunteţi acum departe de Alexander…

Da... Fiecare îşi face viaţa lui mai departe, fiecare are nevoie sau nu de sfaturi... Trăim într-o lumeîn care trebuie să fim înţelegători, să lăsăm pe fiecare să-şi îndeplinească dorinţa vieţii lui, chiar dacă nu e bună.

Dar dorinţele dvs, proiectele, cum se vor materializa ele în viitorul apropiat?

Nu ştiu. Eu lucrez şi mental pentru întreţinerea unui proiect la care ţin foarte mult. E ca o rugăciune veşnică. Dar simt că energiile din jurul meu nu îl susţin; el nu se va materializa încă. O să mai dureze...

La cartea despre care aţi spus mai demult că vă gândiţi să o scrieţi aţi început să lucraţi?

Nu. Nu am ajuns încă la starea aceea. Îţi trebuie o anumită încărcătură. În momentul în care în jurul tău există un mare semn de întrebare, foarte multă goliciune, sărăcie, oameni necăjiţi, e greu; eu simt toate astea. E un amalgam de senzorial, de energii foarte schimbătoare. Sunt foarte puţini cei care văd lucrurile altfel şi cred eu că ei nici măcar nu sunt la butoanele principale, la manivelele care să schimbe macazul. Eu de asta îmi fac griji. Că oamenii care ar putea face ceva nu sunt acolo unde ar trebui să fie. Vom vedea...

Deci, pentru carte va trebui să mai aşteptăm... Totuşi, când se va materializa, ea va fi una biografică?

Nu, nu. Va lua o formă romanţată, SF puţin, cu personaje fictive dar care să te trimită poate cu gândul la cine şi cum... Şi aş vrea să poate fi citită de oricine, nu numai de oamenii care ştiu povestea vieţii mele. Asta ar fi interesant.

Atunci să sperăm că veţi putea „aduna” toată energia aceasta de care aveţi nevoie...

Nu! Să reuşim să ne adunăm cu toţii, să putem crea o unitate a unei loje care să se numească OMENIA.

Sursa:

http://www.gandul.info/magazin/interviu-ovidiu-lipan-tandarica-eu-simt-o-forta-de-a-trai-foarte-puternica-si-sunt-foarte-increzator-in-mine-10515278

Tandarica si Stelu Enache & Grupul Balcano - colaj
   
 Asculta  mai multe  audio   folk
Ovidiu Lipan Tandarica -1- colaj
   
 Asculta  mai multe  audio   folk
Ovidiu Lipan Tandarica - 2- colaj
   
 Asculta  mai multe  audio   folk