.jpg)
Tu cititorule,... citeşte cu sănătate, această a mea cu dragoste osteneală.
Orașul lui Dragu ( DRAGOBET)
Cărturarul dorohoian Dimitrie Furtună apropie numele orașului Dorohoi de rădăcina slavă dorogo, dorogoi, în înțelesul de drag ori scump. Dorohoiul se numea inițial târgul lui Dragu, considrat ca întemeitor al acestei așezări. Nu este exclus ca slavii, în migrație, să fi folosit pentru acest oraș al lui Dragu numele de dorogo-dorogoi, pe care negustorii ucraineni să-l fi transformat în Dorohoi.
Enciclopedia română, în vol.ll ( 1969-1938), pag. 619 explică numele orașului Dorohoi astfel: „ Numele lui, de origine slavă înseamnă drag, poate de la întemeietorul așezării.” Toate aceste explicații ne îndreptățesc să considerăm că numele de Dorohoi provine de la întemeietorul lui, Dragu, un vrednic gospodar român și, ulterior, numele s-a slavizat.
Să ascultăm acum glasul șoptit și tainic al unei vechi legende ajunsă până la noi prin lanțul fără sfârșit al generațiilor.
Spun bătrânii că dintotdeauna au fost așezări omenești pe dealurile ce-și văluresc coamele împădurite în partea de apus a fostului Iezer. Povestesc ei că ar fi auzit de la bunii și străbunii lor despre niște întărituri și o cetate din bârne, pământ și puțină piatră, așezate pe o culme a dealului Dorohoiului de astăzi, întărituri și cetate care ar fi fost construite hăt, hăt demult de niște ostași îmbrăcați în zale, purtând pe cap coifuri strălucitoare, veniți de dincolo de munți sub comanda unui general roman.
Și ar mai fi fost acolo, puțin mai la deal de cetatea întărită, o mare așezare omenească, locuită de străbunii noștri daci, printre care s-ar fi amestecat urmașii acelor oșteni veniți de departe și negustorii veniți din Imperiul roman și de pe aiurea din dorința de câștig.
Iezerul din vecinătate își avea zâna lui, care apărea când și când, în nopțile cu lună plină.... Doroca era numele ei. Uneori, învăluită într-o horbotă argintie, aluneca pe luciul apei, se plimba prin împrejurimi și mulți ar fi zărit-o.
Când hoardele de dușmani se iveau în zare, ea întindea peste apă pod înșelător pe care aceștia se năpusteau, ca îndată ceea ce fusese pod să fie apă, în care piereau cu toții, trași la fund de vârtejuri ascunse. Doar câțiva cai, de care zânei îi era milă, scăpau înot la mal. Iar pe finele ei le ascundea în pădurea de stuf dintr-o margine a Iezerului, peste care întindea un văl de aburi, făcându-le nevăzute de privirea oricărui pamântean...
Chiar și Jijia - cea năzuroasă - întindea capcanele mlaștinilor ei în calea cotropitorilor.
Neamuri migratoare, venite dintr-un afund de răsărit... au apărut deodată pe caii lor iuți, pustiind totul în cale... Au răzbit până sub zidurile cetății, au cucerit-o, au jefuit-o au ucis bărbații care n-au reușit să se ascundă și au plecat, lăsându-și moții în urmă...
Doroca, zâna lacului, mâniată pentru crimele săvârșite i-a blestemat sa n-aibă parte de averile furate din cetate și din alte părți...
Pe șeful hoardei, rănit la asediul cetății, în retragerea lui spre răsărit, l-a cuprins o sfârșeala de moarte. Îi era sete,.. cumplit de sete. Zărea, undeva departe, cumpăna unei fântâni sau luciul unei ape. Se târa intr-acolo, dar fântâna și apa dispăreau. Totul nu era decât înșelăciune, ca și podul unde pieriseră o parte din războinicii săi.
Sângele din rana ce-i fusese legată cu grijă se scurgea picătură cu picătură. A murit în chinuri cumplite, ars de sete și ultimul săau cuvânt a fost : apă!
Se spune ca l-au înmormântat ai săi, departe de locurile prădăciunilor sale, pe malul stâng al Podrigăi, lăngă Coneștii de astăzi( din fostul Dorohoi). Acolo și-a dormit somnul de veci lângă o apă de care leșul său nu mai avea nevoie, înconjurat de bogățiile pe care le adunase.
După veacuri, l-au găsit oamenii, la începutul secolului trecut, când apele Podrigăi au scobit în mal, deschizându-i mormântul- Mormântul crăiesc de la Concesti.
Tezaurul furat era alcătuit din obiecte antice în care predominau metalele prețioase și pietrele scumpe, un amestec de obiecte lucrate după modele greco-romane și ale artei tracice. Din fosta cetate, având prea puțină piatră în ea, n-a mai rămas mai nimic. Se știe doar c-a fost. Numele ei ni s-a păstrat în legende și prin câteva scrieri... În schimb, așezarea omenească din apropierea ei a dăinuit peste veacuri... Oamenii, strămoșii noștri, nu s-au dat clintiți de la locurile lor. Nici codrii și nici oamenii n-au fost nimiciți.
Se spune că, într-un timp, se aflau în această așezare statornică oameni vrednici care ascultau de un bătrân cu numele de DRAGOBET. Se numea astfel, spune legenda, pentru că se născuse pe 24 februarie, zi de mare sărbătoare la strămoșii daci. Ascultau ei de Dragobet, fiind acel bătrân om înțelept și drept, puternic și dârz. Și avea el trei feciori și o fată. DRAGU, DRĂGUȘ și DRĂGHICI erau feciorii, iar pe fată o chema DOROCA, după numele bunică-și și al zânei care stăpânea Iezerul. Căci așa era obiceiul în familia asta, ca una din fete să poarte numele bunicii, așa că numele acesta cobora din vremuri din bunică în nepoată. Și toate femeile care purtat acest nume de zâna cunoșteau taina ierburilor, florilor și buruienilor de leac. Mai cunoșteau ele și descântece, ba chiar se spunea că învățaseră și anume farmece de la DOROCA cea dintâi.
După moartea lui DRAGOBET, feciorul lui cel mai mare a luat locul lui tătâne-su, având el aceleași însușiri alese ca și ale bătrânului. Ba chiar s-a nevoit a clădi pavăză de pământ, întărit cu lemne de stejar în jurul satului, cu porți de intrare, care de atunci s-ar fi chemat SATUL LUI DRAGU.
Dragu, la rândul lui, a avut feciori și celui dintâi născut al său i-a dat nume tot DRAGU. Și i-a crescut feciorul. S-a căsătorit și a avut și el mulți copii.
Când acestui nepot al lui DRAGOBET i s-au încărunțit tâmplele, fiind el ca si bunica-su om drept, înțelept și dârz , nimeni nu îndrăznea să iasă din cuvîntul său.
Atunci niște străini, oameni plăcuți la chip, cu ochi albaștri, cu plete și barbă în culoare spicului de grâu, cu vorba blajină, veniți și ei tot dinspre răsărit , au cerut adăpost, aici, dincoace de apă. Bătrânul DRAGU i-a primit, că pe vremea aceea era loc destul și oamenii se cam împuținaseră din cauza pustiirilor care au fost. Străinii
aceștia erau pașnici și harnici. Cunoșteau meșteșugul lucrarii pământului, și, aflându-se lângă apă, s-au dovedit a fi și pescari iscusiți. Prinzând dragoste de ce care i-a primit, i-au dat poreclă în limba lor, și anume DOROGO și Dorogoi, în înțelesul de drag și scump, căci moș DRAGU devenise drag, scump inimii acestor pribegi.
Așezarea lui DRAGU, sporită cu venirea acestor străini care repede au învățat limba localnicilor, s-a numit cu timpul CETATEA LUI DOROGOI.
Alți, străini, ziși, ucraineni, un neam înrudit cu cei care se împământeniseră în satul Dorogoi , care între timp se făcuse târg - dar asta mult mai târziu- fiind în trecere pe aceste meleaguri ca neguțători, au schimbat numele de Dorogoi in DOROHOi. Numele acesta nu a fost primit de localnic ca ceva firesc, deoarece aducea cu numele cel vechi al bunicelor și străbunicelor, care era DOROACA. Și mai era un nume și mai vechi de care unii bătrâni își aminteau așa, ca pintr-o pâlca a timpurilor de mult trecute, un nume de poveste cu un FĂT- FRUMOS care ar fi trecut munții pe un cal năzdrăvan în căutare de mireasă și căruia i se mai zicea FĂT - FRUMOS -DOROHID. Dar asta era legendă pe care copiii o ascultau cu luare aminte, încredințați fiind că totul s-a petrecut aievea. O fi fost sau nu aievea, dar numele acesta nou de DOROHOI suna în urechea tuturor ca ceva cunoscut de când e lumea lume.
Iar astăzi , după atâta scurgere de vreme, din câte nume au fost de la întemeiere satului bătrânului Dragu, unele s-au păstrat. Dar altele s-au pierdut. Au rămas doar în legendă ca o mireasmă adusă de o pală de vânt din poienile fermecate ale zânelor de odinioară.
Orașul lui Dragu ( DRAGOBET)
Cărturarul dorohoian Dimitrie Furtună apropie numele orașului Dorohoi de rădăcina slavă dorogo, dorogoi, în înțelesul de drag ori scump. Dorohoiul se numea inițial târgul lui Dragu, considrat ca întemeitor al acestei așezări. Nu este exclus ca slavii, în migrație, să fi folosit pentru acest oraș al lui Dragu numele de dorogo-dorogoi, pe care negustorii ucraineni să-l fi transformat în Dorohoi.
Enciclopedia română, în vol.ll ( 1969-1938), pag. 619 explică numele orașului Dorohoi astfel: „ Numele lui, de origine slavă înseamnă drag, poate de la întemeietorul așezării.” Toate aceste explicații ne îndreptățesc să considerăm că numele de Dorohoi provine de la întemeietorul lui, Dragu, un vrednic gospodar român și, ulterior, numele s-a slavizat.
Să ascultăm acum glasul șoptit și tainic al unei vechi legende ajunsă până la noi prin lanțul fără sfârșit al generațiilor.
Spun bătrânii că dintotdeauna au fost așezări omenești pe dealurile ce-și văluresc coamele împădurite în partea de apus a fostului Iezer. Povestesc ei că ar fi auzit de la bunii și străbunii lor despre niște întărituri și o cetate din bârne, pământ și puțină piatră, așezate pe o culme a dealului Dorohoiului de astăzi, întărituri și cetate care ar fi fost construite hăt, hăt demult de niște ostași îmbrăcați în zale, purtând pe cap coifuri strălucitoare, veniți de dincolo de munți sub comanda unui general roman.
Și ar mai fi fost acolo, puțin mai la deal de cetatea întărită, o mare așezare omenească, locuită de străbunii noștri daci, printre care s-ar fi amestecat urmașii acelor oșteni veniți de departe și negustorii veniți din Imperiul roman și de pe aiurea din dorința de câștig.
Iezerul din vecinătate își avea zâna lui, care apărea când și când, în nopțile cu lună plină.... Doroca era numele ei. Uneori, învăluită într-o horbotă argintie, aluneca pe luciul apei, se plimba prin împrejurimi și mulți ar fi zărit-o.
Când hoardele de dușmani se iveau în zare, ea întindea peste apă pod înșelător pe care aceștia se năpusteau, ca îndată ceea ce fusese pod să fie apă, în care piereau cu toții, trași la fund de vârtejuri ascunse. Doar câțiva cai, de care zânei îi era milă, scăpau înot la mal. Iar pe finele ei le ascundea în pădurea de stuf dintr-o margine a Iezerului, peste care întindea un văl de aburi, făcându-le nevăzute de privirea oricărui pamântean...
Chiar și Jijia - cea năzuroasă - întindea capcanele mlaștinilor ei în calea cotropitorilor.
Neamuri migratoare, venite dintr-un afund de răsărit... au apărut deodată pe caii lor iuți, pustiind totul în cale... Au răzbit până sub zidurile cetății, au cucerit-o, au jefuit-o au ucis bărbații care n-au reușit să se ascundă și au plecat, lăsându-și moții în urmă...
Doroca, zâna lacului, mâniată pentru crimele săvârșite i-a blestemat sa n-aibă parte de averile furate din cetate și din alte părți...
Pe șeful hoardei, rănit la asediul cetății, în retragerea lui spre răsărit, l-a cuprins o sfârșeala de moarte. Îi era sete,.. cumplit de sete. Zărea, undeva departe, cumpăna unei fântâni sau luciul unei ape. Se târa intr-acolo, dar fântâna și apa dispăreau. Totul nu era decât înșelăciune, ca și podul unde pieriseră o parte din războinicii săi.
Sângele din rana ce-i fusese legată cu grijă se scurgea picătură cu picătură. A murit în chinuri cumplite, ars de sete și ultimul săau cuvânt a fost : apă!
Se spune ca l-au înmormântat ai săi, departe de locurile prădăciunilor sale, pe malul stâng al Podrigăi, lăngă Coneștii de astăzi( din fostul Dorohoi). Acolo și-a dormit somnul de veci lângă o apă de care leșul său nu mai avea nevoie, înconjurat de bogățiile pe care le adunase.
După veacuri, l-au găsit oamenii, la începutul secolului trecut, când apele Podrigăi au scobit în mal, deschizându-i mormântul- Mormântul crăiesc de la Concesti.
Tezaurul furat era alcătuit din obiecte antice în care predominau metalele prețioase și pietrele scumpe, un amestec de obiecte lucrate după modele greco-romane și ale artei tracice. Din fosta cetate, având prea puțină piatră în ea, n-a mai rămas mai nimic. Se știe doar c-a fost. Numele ei ni s-a păstrat în legende și prin câteva scrieri... În schimb, așezarea omenească din apropierea ei a dăinuit peste veacuri... Oamenii, strămoșii noștri, nu s-au dat clintiți de la locurile lor. Nici codrii și nici oamenii n-au fost nimiciți.
Se spune că, într-un timp, se aflau în această așezare statornică oameni vrednici care ascultau de un bătrân cu numele de DRAGOBET. Se numea astfel, spune legenda, pentru că se născuse pe 24 februarie, zi de mare sărbătoare la strămoșii daci. Ascultau ei de Dragobet, fiind acel bătrân om înțelept și drept, puternic și dârz. Și avea el trei feciori și o fată. DRAGU, DRĂGUȘ și DRĂGHICI erau feciorii, iar pe fată o chema DOROCA, după numele bunică-și și al zânei care stăpânea Iezerul. Căci așa era obiceiul în familia asta, ca una din fete să poarte numele bunicii, așa că numele acesta cobora din vremuri din bunică în nepoată. Și toate femeile care purtat acest nume de zâna cunoșteau taina ierburilor, florilor și buruienilor de leac. Mai cunoșteau ele și descântece, ba chiar se spunea că învățaseră și anume farmece de la DOROCA cea dintâi.
După moartea lui DRAGOBET, feciorul lui cel mai mare a luat locul lui tătâne-su, având el aceleași însușiri alese ca și ale bătrânului. Ba chiar s-a nevoit a clădi pavăză de pământ, întărit cu lemne de stejar în jurul satului, cu porți de intrare, care de atunci s-ar fi chemat SATUL LUI DRAGU.
Dragu, la rândul lui, a avut feciori și celui dintâi născut al său i-a dat nume tot DRAGU. Și i-a crescut feciorul. S-a căsătorit și a avut și el mulți copii.
Când acestui nepot al lui DRAGOBET i s-au încărunțit tâmplele, fiind el ca si bunica-su om drept, înțelept și dârz , nimeni nu îndrăznea să iasă din cuvîntul său.
Atunci niște străini, oameni plăcuți la chip, cu ochi albaștri, cu plete și barbă în culoare spicului de grâu, cu vorba blajină, veniți și ei tot dinspre răsărit , au cerut adăpost, aici, dincoace de apă. Bătrânul DRAGU i-a primit, că pe vremea aceea era loc destul și oamenii se cam împuținaseră din cauza pustiirilor care au fost. Străinii
aceștia erau pașnici și harnici. Cunoșteau meșteșugul lucrarii pământului, și, aflându-se lângă apă, s-au dovedit a fi și pescari iscusiți. Prinzând dragoste de ce care i-a primit, i-au dat poreclă în limba lor, și anume DOROGO și Dorogoi, în înțelesul de drag și scump, căci moș DRAGU devenise drag, scump inimii acestor pribegi.
Așezarea lui DRAGU, sporită cu venirea acestor străini care repede au învățat limba localnicilor, s-a numit cu timpul CETATEA LUI DOROGOI.
Alți, străini, ziși, ucraineni, un neam înrudit cu cei care se împământeniseră în satul Dorogoi , care între timp se făcuse târg - dar asta mult mai târziu- fiind în trecere pe aceste meleaguri ca neguțători, au schimbat numele de Dorogoi in DOROHOi. Numele acesta nu a fost primit de localnic ca ceva firesc, deoarece aducea cu numele cel vechi al bunicelor și străbunicelor, care era DOROACA. Și mai era un nume și mai vechi de care unii bătrâni își aminteau așa, ca pintr-o pâlca a timpurilor de mult trecute, un nume de poveste cu un FĂT- FRUMOS care ar fi trecut munții pe un cal năzdrăvan în căutare de mireasă și căruia i se mai zicea FĂT - FRUMOS -DOROHID. Dar asta era legendă pe care copiii o ascultau cu luare aminte, încredințați fiind că totul s-a petrecut aievea. O fi fost sau nu aievea, dar numele acesta nou de DOROHOI suna în urechea tuturor ca ceva cunoscut de când e lumea lume.
Iar astăzi , după atâta scurgere de vreme, din câte nume au fost de la întemeiere satului bătrânului Dragu, unele s-au păstrat. Dar altele s-au pierdut. Au rămas doar în legendă ca o mireasmă adusă de o pală de vânt din poienile fermecate ale zânelor de odinioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu