.jpg)
Autor: Daniela Cârlea Şontică05 Noi 2010 - 00:00
Ghinionul meu de a nu merge un reportofon cuplat la telefonul prin care îl intervievam pe Adrian Păunescu s-a transformat în şansa de a-l cunoaşte personal şi de a-i mărturisi cât de mult admiram poezia lui încă din adolescenţă.
La 16 ani am descoperit că poezia este cel mai frumos lucru din lume. Primisem cadou un caiet cu file colorate şi am început să transcriu în el toate poemele care mi se păreau frumoase. Aveam acolo poezii de Mircea Dinescu, de Hölderlin, de Minulescu şi Romulus Vupescu, de Topârceanu, de Elena Farago şi Luise Labée.
Dar pe primele file, cu cele mai multe poezii, îl aveam pe Adrian Păunescu. Titanul meu. Citindu-l, am înţeles ce este Poezia, de aceea merita din plin primul loc în caietul iubirilor mele poetice. Cât de mult a însemnat pentru mine poezia lui, abia peste ani mi-am dat seama. Poate n-aş fi scris niciodată nimic dacă nu-l citeam pe Adrian Păunescu la vârsta formării mele intelectuale, afective şi estetice.
De caietul poeziilor caligrafiate pe file colorate avea să se lege întâlnirea mea cu însuşi poetul Adrian Păunescu. Mica mea antologie de poezie m-a scos dintr-o stupidă situaţie din viaţa de jurnalistă.
Imediat după moartea tragică a lui Grigore Vieru, am început să lucrez la o ediţie de coleţie dedicată poetului basarabean. Mi-am dorit enorm să fiu eu editorul acestei ediţii şi visul mi-a fost împlinit. Mai ales că realizasem un scurt interviu cu poetul în urmă cu câteva luni.
Am făcut planul, am căutat numerele de telefoane, adresele celor pe care urma să îi intervievăm şi am dat drumul proiectului. Fiecare coleg, cu subiectele lui, pentru că au fost destule la cele 32 de pagini. Mi-am păstrat pentru mine contactarea scriitoriilor din Chişinău - Dabija, Suceveanu, Cimpoi, Roibu şi interviul cu marele Adrian Păunescu. Eram convinsă că totul va merge bine, mai ales că tema ediţiei îmi era cât se poate de dragă. Iniţial, trebuia să îi ia interviu lui Adrian Păunescu colega Loreta Popa. Dar cum fusese victima unui ghinion fantastic cu doar o săptămână în urmă, a trebuit să renunţe la idee. Îi luase prin telefon o declaraţie, nu una scurtă... Colegii de la cultură mai aveau încă patru sau cinci interlocutori şi totul trebuia să intre în două pagini. Nimeni nu s-a gândit că Adrian Păunescu nu dă doar o declaraţie când e vorba de un aşa subiect, ci mai degrabă un interviu şi nu poţi să-i tai vorbele, reducându-l la câteva fraze. În orice caz, această "scăpare" colegială, suprapusă pe descărcarea bateriei telefonului prin care colega îl intervievase, a făcut ca din miile de cuvinte spuse de poet să nu apară în ziar decât foarte puţine. Ridicol de puţine. De prisos să povestesc cât de tare s-a supărat poetul şi cam ce reproşuri au auzit urechile Loretei! Tot ziarul ştia asta. Acum, ce să spunem, de o parte fusese o mică neglijenţă, de cealaltă parte, prea mare acribie pentru propria imagine în posteritate.
Amintindu-mi rateul acesta, mi-am pus automat în cârcă sarcina de a-l intervieva pentru ediţia amintită, pentru că nici Loreta Popa şi nici un alt coleg n-ar fi vrut în ruptul capului să mai facă asta vreodată. Mi-am amintit că eu îi mai luasem două interviuri prin telefon - unul pe tema limbii române şi altul legat de soţii Aldea-Teodorovici - şi ieşise bine de fiecare dată. De ce m-aş fi temut? Este drept, circula ideea că geniul păunescian atrage, nu se ştie de ce, tot felul de ghinioane spre redactorii de la Jurnalul Naţional, dar am zis că e o superstiţie.
PROBE DE REPORTOFON
Desigur, mi-a venit în minte o păţanie mai veche a unei colege care face rubrica zilnică "Astăzi e ziua ta", cu mici interviuri luate personalităţilor la aniversarea lor. Biata Ramona Vintilă avea în ziua cu pricina ochii umflaţi de plâns şi inima cât un purice după ce dispozitivele care altfel mergeau strună nu înregistraseră nici un cuvinţel rostit de maestru. Intervenţiile lui Ţuţu, veteranul nostru coleg, Florin Condurăţeanu, pe lângă maestru abia-abia l-au înduplecat pe acesta să mai vorbescă o dată, enervat la culme că o fătucă nu ştie să apese pe butoane când îl înregistrează pe el! Şi Oana Vătăşelu, altă colegă, între timp plecată în Germania, a pierdut în eter, tot inexplicabil, şi tot după pregătiri şi probe dichisite minute în şir, un interviu luat "prin telefon", cu Adrian Păunescu. Până la urmă a ajuns să obţină o întrevedere cu poetul şi se pare că i-ar fi replicat: "Cum îţi permiţi, domnişoară, să vii să mă intervievezi la vârsta dumitale? Eşti prea tânără, cred că ştii nimic despre mine!". Totuşi, i-a vorbit.
Aşadar, pe fondul unei terori de tipul "coşmarul jurnalistului interviul cu Adrian Păunescu prin telefon", am început să fac diligenţele necesare.
Sună la Violina Crăcană, secretarea lui de redacţie care ne facilita nouă prea adesea neînregistratele interviuri. După mai multe telefoane, mi-a răspuns chiar poetul: "Da, domnişoară, sigur, eu sunt de acord, dar ce facem, că de la dvs. săptămâna trecută mi-a pierdut cineva un interviu, eu nu prea mai am încredere în oamenii de la Jurnalul...". "Vă rog, domnule Păunescu, daţi-mi mie şansa, o să vedeţi că va fi totul în regulă. De altfel, nu ştiu dacă vă amintiţi, dar chiar eu v-am mai luat două interviuri, prin telefon, şi totul a mers bine." "Bine, atunci, mai sunaţi-mă să stabilim." Am închis de-a dreptul fericită. "Uraaa, am interviu cu Adrian Păunescu, copii!", strig victorioasă în redacţie dar nimeni nu înţelege euforia mea. Fiecare părea să-şi spună în sine: Ce bine că nu sunt eu în pielea ta! Nu mai ţin minte câte telefoane am dat, câte e-mail-uri la Violina, dar într-un final, am stabilit că marţi la ora 16:30 pot suna pentru interviul telefonic.
Probe cu colegii în redacţie, totul e ok! Hai să mai verific o dată, cablul ăsta intră aşa, ăsta e la locul lui, arată că primeşte curent, de înregistrat înregistrează. Doamne ajută! Am sunat, am vorbit, mi-a vorbit de fapt poetul cam o oră. Eram emoţionată la maxim. Dar fericită că merge reportofnul, că o să fie o ediţie foarte bună dedicată lui Grigore Vieru.
"A CÂTA OARĂ ÎMI PIERDEŢI INTERVIURILE?"
În timpul înregistrării mă gândeam că o să aud pe reportofon orice fir de praf care se aşeza pe liniştea dintre două cuvinte ale celui care acum vorbea pentru mine, aşa cum altădată vorbea pentru un stadion întreg. Nici musca nu îndrăznise să zboare în timpul interviului meu. Îi mulţumesc poetului, închid telefonul şi zic în glumă către colegi: Sper că n-a fost ghinion ca la voi! Verific şi nu se poate! Nu se auzea decât vocea mea, în rest, o mare şi asurzitoare tăcere între întrebările mele. Toată lumea mă consola, dar puţin îmi păsa mie de consolarea lor. Am pus mâna pe telefon şi am spus spăşită, complet buimăcită de ceea ce mi se întâmpla: "Maestre, mi-e şi frică să vă spun: nu s-a înregistrat nimic!"... O pauză, un scurt oftat, apoi un urlet: "Sunteţi nişte imbecili cu toţii la Jurnalul Naţional! Lasă-mă în pace, domnişoară, sunteţi nişte imbecili. A câta oară îmi pierdeţi interviurile?".
În clipa următoare m-am dus la domnul Marius Tucă în birou să îi spun ce mi se întâmplase şi să-l rog să intervină. Era deja informat. M-a întrebat: "Ce să-ţi fac acum? Să te dau afară?". "Daţi-mă, dacă aşa credeţi, mai mult decât am verificat nu puteam face... Dacă ar fi acceptat întrevederea ar fi fost bine acum."
Am ieşit pe hol şi am plâns. M-am rugat. Am sunat la Violina, mi-a spus că "domnul Păunescu nu crede că mai acordă acel interviu dar cine ştie", să încerc mai pe seară din nou sau mâine. I-am spus că dacă nu vrea, are dreptate, doar că mie îmi pare rău de întâmplare mai mult pentru un alt lucru: Adrian Păunescu a fost modelul meu de poet la 16 ani, când eu transcriam într-un caiet poeziile lui... I-a spus poetului despre toate acestea, pentru că atunci când am mai sunat, mi-a spus că mă primeşte la interviu.
CAD PĂSĂRI GRAVE...
Era joi seara, la ora 20:00. Am fost primită într-un salon grandios, cu poze şi multe diplome pe pereţi. Am fost lăsată să aştept vreo 10 minute, Violina a apărut cu un reportofon şi l-a aşezat lângă al meu, de rezervă... Nu m-aş fi supărat nici pe bunica lui Tutankamon dacă ar fi venit să înregistreze. Îmi meritam soarta. Eu aveam două reportofoane, le-am probat. Mergeau.
Deodată s-a auzit vocea poetului care îmi vorbea prin centrala din salon: "Ai venit domnişoară?". Da, vă aştept. "Bine, dar să ştii că întâi te omor şi pe urmă îţi dau interviul!" Cum doriţi, am răspuns, numai să se înregistreze totul!... A râs. A apărut, ne-am dat mâna, eu zâmbind vinovată, maestrul cu înţelegere şi cu o replică nerostită de "fie şi de data asta...".
Începem. A trebuit să îi pun cam aceleaşi întrebări dar un pic reformulate, eram timorată la ideea că îl cunosc în acest fel pe poetul meu favorit de la 16 ani. Toată stima mea de mine însămi era ca un preş sub măsuţa pe care funcţionau cele trei aparate de înregistrat. Mi-a vorbit cu aceleaşi cuvinte, a reprodus totul aproape identic cu ce spusese la telefon, dar a mai completat. Era bucuros că lui Vieru îi editează Jurnalul o carte de poezii şi îi face o ediţie de colecţie. Grigore Vieru, de altfel, era prezent între noi, atât prin tema interviului, cât şi prin multele poze din camera înaltă, frumoasă, de scriitor adevărat. Cum de se înţelegeau oare cei doi? Unul, un vulcan în erupţie, celălalt, ca o câmpie japoneză cu cireşi înfloriţi. Probabil geniul îi unea, se completau... La sfârşit i-am spus maestrului cât de mult a însemnat scrisul lui pentru mine ca adolescentă. Mi-a sus că ştie de la Violina. Am scos caietul cu poeziile colecţionate, scrise caligrafic şi mi-a dat un autograf pe el: "Sărut mâna Danielei Şontică, pe această carte de poezie care dovedeşte mult bun gust literar".
Am plecat fericită din strada Dionisie Lupu nr. 84. Îi promisesem Maestrului că îi voi da cărţile mele de poezie, dar mi-a fost mereu prea jenă s-o fac. Îmi spuneam că mai bine o să-i dau poemul meu scris după o poezie de-a lui: "Cad păsări grave ca ninsori străine"... Am avut mereu dorinţa să-i dau şi aceste rânduri, scrise atunci după interviul buclucaş. N-am mai apucat. Aşa facem mereu, amânăm, iar viaţa ne ia prin surpindere, ca şi acum, când nu pot crede că Titanul a murit.
Dumnezeu să-l ierte pe cel care a făcut ca viaţa mea să aibă un sens datorită iubirii de poezie şi de scris!
La 16 ani am descoperit că poezia este cel mai frumos lucru din lume. Primisem cadou un caiet cu file colorate şi am început să transcriu în el toate poemele care mi se păreau frumoase. Aveam acolo poezii de Mircea Dinescu, de Hölderlin, de Minulescu şi Romulus Vupescu, de Topârceanu, de Elena Farago şi Luise Labée.
Dar pe primele file, cu cele mai multe poezii, îl aveam pe Adrian Păunescu. Titanul meu. Citindu-l, am înţeles ce este Poezia, de aceea merita din plin primul loc în caietul iubirilor mele poetice. Cât de mult a însemnat pentru mine poezia lui, abia peste ani mi-am dat seama. Poate n-aş fi scris niciodată nimic dacă nu-l citeam pe Adrian Păunescu la vârsta formării mele intelectuale, afective şi estetice.
De caietul poeziilor caligrafiate pe file colorate avea să se lege întâlnirea mea cu însuşi poetul Adrian Păunescu. Mica mea antologie de poezie m-a scos dintr-o stupidă situaţie din viaţa de jurnalistă.
Imediat după moartea tragică a lui Grigore Vieru, am început să lucrez la o ediţie de coleţie dedicată poetului basarabean. Mi-am dorit enorm să fiu eu editorul acestei ediţii şi visul mi-a fost împlinit. Mai ales că realizasem un scurt interviu cu poetul în urmă cu câteva luni.
Am făcut planul, am căutat numerele de telefoane, adresele celor pe care urma să îi intervievăm şi am dat drumul proiectului. Fiecare coleg, cu subiectele lui, pentru că au fost destule la cele 32 de pagini. Mi-am păstrat pentru mine contactarea scriitoriilor din Chişinău - Dabija, Suceveanu, Cimpoi, Roibu şi interviul cu marele Adrian Păunescu. Eram convinsă că totul va merge bine, mai ales că tema ediţiei îmi era cât se poate de dragă. Iniţial, trebuia să îi ia interviu lui Adrian Păunescu colega Loreta Popa. Dar cum fusese victima unui ghinion fantastic cu doar o săptămână în urmă, a trebuit să renunţe la idee. Îi luase prin telefon o declaraţie, nu una scurtă... Colegii de la cultură mai aveau încă patru sau cinci interlocutori şi totul trebuia să intre în două pagini. Nimeni nu s-a gândit că Adrian Păunescu nu dă doar o declaraţie când e vorba de un aşa subiect, ci mai degrabă un interviu şi nu poţi să-i tai vorbele, reducându-l la câteva fraze. În orice caz, această "scăpare" colegială, suprapusă pe descărcarea bateriei telefonului prin care colega îl intervievase, a făcut ca din miile de cuvinte spuse de poet să nu apară în ziar decât foarte puţine. Ridicol de puţine. De prisos să povestesc cât de tare s-a supărat poetul şi cam ce reproşuri au auzit urechile Loretei! Tot ziarul ştia asta. Acum, ce să spunem, de o parte fusese o mică neglijenţă, de cealaltă parte, prea mare acribie pentru propria imagine în posteritate.
Amintindu-mi rateul acesta, mi-am pus automat în cârcă sarcina de a-l intervieva pentru ediţia amintită, pentru că nici Loreta Popa şi nici un alt coleg n-ar fi vrut în ruptul capului să mai facă asta vreodată. Mi-am amintit că eu îi mai luasem două interviuri prin telefon - unul pe tema limbii române şi altul legat de soţii Aldea-Teodorovici - şi ieşise bine de fiecare dată. De ce m-aş fi temut? Este drept, circula ideea că geniul păunescian atrage, nu se ştie de ce, tot felul de ghinioane spre redactorii de la Jurnalul Naţional, dar am zis că e o superstiţie.
PROBE DE REPORTOFON
Desigur, mi-a venit în minte o păţanie mai veche a unei colege care face rubrica zilnică "Astăzi e ziua ta", cu mici interviuri luate personalităţilor la aniversarea lor. Biata Ramona Vintilă avea în ziua cu pricina ochii umflaţi de plâns şi inima cât un purice după ce dispozitivele care altfel mergeau strună nu înregistraseră nici un cuvinţel rostit de maestru. Intervenţiile lui Ţuţu, veteranul nostru coleg, Florin Condurăţeanu, pe lângă maestru abia-abia l-au înduplecat pe acesta să mai vorbescă o dată, enervat la culme că o fătucă nu ştie să apese pe butoane când îl înregistrează pe el! Şi Oana Vătăşelu, altă colegă, între timp plecată în Germania, a pierdut în eter, tot inexplicabil, şi tot după pregătiri şi probe dichisite minute în şir, un interviu luat "prin telefon", cu Adrian Păunescu. Până la urmă a ajuns să obţină o întrevedere cu poetul şi se pare că i-ar fi replicat: "Cum îţi permiţi, domnişoară, să vii să mă intervievezi la vârsta dumitale? Eşti prea tânără, cred că ştii nimic despre mine!". Totuşi, i-a vorbit.
Aşadar, pe fondul unei terori de tipul "coşmarul jurnalistului interviul cu Adrian Păunescu prin telefon", am început să fac diligenţele necesare.
Sună la Violina Crăcană, secretarea lui de redacţie care ne facilita nouă prea adesea neînregistratele interviuri. După mai multe telefoane, mi-a răspuns chiar poetul: "Da, domnişoară, sigur, eu sunt de acord, dar ce facem, că de la dvs. săptămâna trecută mi-a pierdut cineva un interviu, eu nu prea mai am încredere în oamenii de la Jurnalul...". "Vă rog, domnule Păunescu, daţi-mi mie şansa, o să vedeţi că va fi totul în regulă. De altfel, nu ştiu dacă vă amintiţi, dar chiar eu v-am mai luat două interviuri, prin telefon, şi totul a mers bine." "Bine, atunci, mai sunaţi-mă să stabilim." Am închis de-a dreptul fericită. "Uraaa, am interviu cu Adrian Păunescu, copii!", strig victorioasă în redacţie dar nimeni nu înţelege euforia mea. Fiecare părea să-şi spună în sine: Ce bine că nu sunt eu în pielea ta! Nu mai ţin minte câte telefoane am dat, câte e-mail-uri la Violina, dar într-un final, am stabilit că marţi la ora 16:30 pot suna pentru interviul telefonic.
Probe cu colegii în redacţie, totul e ok! Hai să mai verific o dată, cablul ăsta intră aşa, ăsta e la locul lui, arată că primeşte curent, de înregistrat înregistrează. Doamne ajută! Am sunat, am vorbit, mi-a vorbit de fapt poetul cam o oră. Eram emoţionată la maxim. Dar fericită că merge reportofnul, că o să fie o ediţie foarte bună dedicată lui Grigore Vieru.
"A CÂTA OARĂ ÎMI PIERDEŢI INTERVIURILE?"
În timpul înregistrării mă gândeam că o să aud pe reportofon orice fir de praf care se aşeza pe liniştea dintre două cuvinte ale celui care acum vorbea pentru mine, aşa cum altădată vorbea pentru un stadion întreg. Nici musca nu îndrăznise să zboare în timpul interviului meu. Îi mulţumesc poetului, închid telefonul şi zic în glumă către colegi: Sper că n-a fost ghinion ca la voi! Verific şi nu se poate! Nu se auzea decât vocea mea, în rest, o mare şi asurzitoare tăcere între întrebările mele. Toată lumea mă consola, dar puţin îmi păsa mie de consolarea lor. Am pus mâna pe telefon şi am spus spăşită, complet buimăcită de ceea ce mi se întâmpla: "Maestre, mi-e şi frică să vă spun: nu s-a înregistrat nimic!"... O pauză, un scurt oftat, apoi un urlet: "Sunteţi nişte imbecili cu toţii la Jurnalul Naţional! Lasă-mă în pace, domnişoară, sunteţi nişte imbecili. A câta oară îmi pierdeţi interviurile?".
În clipa următoare m-am dus la domnul Marius Tucă în birou să îi spun ce mi se întâmplase şi să-l rog să intervină. Era deja informat. M-a întrebat: "Ce să-ţi fac acum? Să te dau afară?". "Daţi-mă, dacă aşa credeţi, mai mult decât am verificat nu puteam face... Dacă ar fi acceptat întrevederea ar fi fost bine acum."
Am ieşit pe hol şi am plâns. M-am rugat. Am sunat la Violina, mi-a spus că "domnul Păunescu nu crede că mai acordă acel interviu dar cine ştie", să încerc mai pe seară din nou sau mâine. I-am spus că dacă nu vrea, are dreptate, doar că mie îmi pare rău de întâmplare mai mult pentru un alt lucru: Adrian Păunescu a fost modelul meu de poet la 16 ani, când eu transcriam într-un caiet poeziile lui... I-a spus poetului despre toate acestea, pentru că atunci când am mai sunat, mi-a spus că mă primeşte la interviu.
CAD PĂSĂRI GRAVE...
Era joi seara, la ora 20:00. Am fost primită într-un salon grandios, cu poze şi multe diplome pe pereţi. Am fost lăsată să aştept vreo 10 minute, Violina a apărut cu un reportofon şi l-a aşezat lângă al meu, de rezervă... Nu m-aş fi supărat nici pe bunica lui Tutankamon dacă ar fi venit să înregistreze. Îmi meritam soarta. Eu aveam două reportofoane, le-am probat. Mergeau.
Deodată s-a auzit vocea poetului care îmi vorbea prin centrala din salon: "Ai venit domnişoară?". Da, vă aştept. "Bine, dar să ştii că întâi te omor şi pe urmă îţi dau interviul!" Cum doriţi, am răspuns, numai să se înregistreze totul!... A râs. A apărut, ne-am dat mâna, eu zâmbind vinovată, maestrul cu înţelegere şi cu o replică nerostită de "fie şi de data asta...".
Începem. A trebuit să îi pun cam aceleaşi întrebări dar un pic reformulate, eram timorată la ideea că îl cunosc în acest fel pe poetul meu favorit de la 16 ani. Toată stima mea de mine însămi era ca un preş sub măsuţa pe care funcţionau cele trei aparate de înregistrat. Mi-a vorbit cu aceleaşi cuvinte, a reprodus totul aproape identic cu ce spusese la telefon, dar a mai completat. Era bucuros că lui Vieru îi editează Jurnalul o carte de poezii şi îi face o ediţie de colecţie. Grigore Vieru, de altfel, era prezent între noi, atât prin tema interviului, cât şi prin multele poze din camera înaltă, frumoasă, de scriitor adevărat. Cum de se înţelegeau oare cei doi? Unul, un vulcan în erupţie, celălalt, ca o câmpie japoneză cu cireşi înfloriţi. Probabil geniul îi unea, se completau... La sfârşit i-am spus maestrului cât de mult a însemnat scrisul lui pentru mine ca adolescentă. Mi-a sus că ştie de la Violina. Am scos caietul cu poeziile colecţionate, scrise caligrafic şi mi-a dat un autograf pe el: "Sărut mâna Danielei Şontică, pe această carte de poezie care dovedeşte mult bun gust literar".
Am plecat fericită din strada Dionisie Lupu nr. 84. Îi promisesem Maestrului că îi voi da cărţile mele de poezie, dar mi-a fost mereu prea jenă s-o fac. Îmi spuneam că mai bine o să-i dau poemul meu scris după o poezie de-a lui: "Cad păsări grave ca ninsori străine"... Am avut mereu dorinţa să-i dau şi aceste rânduri, scrise atunci după interviul buclucaş. N-am mai apucat. Aşa facem mereu, amânăm, iar viaţa ne ia prin surpindere, ca şi acum, când nu pot crede că Titanul a murit.
Dumnezeu să-l ierte pe cel care a făcut ca viaţa mea să aibă un sens datorită iubirii de poezie şi de scris!
Sursa:
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/la-moartea-titanului-cad-pasari-grave-ca-ninsori-straine-559115.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu