.jpg)
Orice om care a întâlnit iubirea de-a lungul vieţii lui este unul care nu se mai mulţumeşte cu cenuşiul zilnic. Când respiri prin altă fiinţă şi o iubeşti dincolo de graniţele firescului aceasta ajunge nemuritoare. Filmul “Poveste de iarnă”, îndelung aşteptat de cinefili sau simpli spectatori, contrar a ceea ce se spune, nu este o poveste de dragoste. Este o poveste de iubire. Este o mare diferenţă, atât de subtilă încât puţini sunt cei care înţeleg. Nu este un film pentru toată lumea. Dacă îl vei privi prin prisma unui om pe care îl preocupă doar materialul atunci acest film nu spune nimic altceva decât că El o iubeşte pe Ea şi că marele ecran a adăugat la poveştile lui nemuritoare încă una. Dar filmul este mai mult de atât. Povestea de iubire e dedicată Omenirii, miracolului pe care îl reprezintă Omul aici, pe Pământ. Bucuriei de a fi Om, de a-ţi împlini rostul, freneziei cu care trebuie să trăieşti fiecare clipă ce-ţi este dată, credinţei ce coboară până la rădăcinile vieţii. Adevărata libertate a omului se află în puterea dată de Dumnezeu de a găsi tot ce are nevoie înlăuntrul lui.
“Poveste de iarnă” este un film despre miracole, despre faptul că lumina are nevoie de întuneric ca să poată fi percepută şi înţeleasă, la fel şi binele de rău. Distribuit de MediaPro Distribution, filmul rulează deja în cinematografele din ţară din 14 februarie.
Regizorul filmului, Akiva Goldsman, a citit romanul lui Mark Helprin în anii ’80 şi s-a îndrăgostit de el. A petrecut ani întregi gândindu-se cum poate fi adaptat pentru marele ecran. A ales lucrurile care l-au atins în modul cel mai profund şi a reuşit astfel o performanţă uluitoare. Datorită pasiunii sale pentru poveste şi a experienţei sale de viaţă, regizorul s-a implicat profund, însuşindu-şi povestea şi, în acelaşi timp, punând în valoare minunatele calităţi unice ale romanului. Se simţea atât de apropiat de personaje şi le înţelegea atât de bine sentimentele încât ştia că trebuia să regizeze filmul într-o zi. A încercat să transmită prin poveste ceea ce ştie că e adevărat - că totul se întâmplă cu un motiv, că dacă pierzi un om drag într-o bună zi vei înţelege sensul. A dăruit cinematografului, datorită pasiunii sale, o poveste care te determină să crezi că totul e la locul lui în această lume şi nu numai.
Peter Lake (Colin Farrell), eroul acestei poveşti de iarnă, a fost aşezat, ca nou-născut, într-o bărcuţă de către părinţii lui şi lăsat să plutească în voia sorţii. Creşte în New York şi devine as într-ale hoţiei. Recrutat de forţele întunericului, atât de bine deghizat în persoana lui Parly Soames (Russell Crowe), înţelege că nu este plămădit din acelaşi aluat şi încearcă să scape de acesta şi de slujitorii lui. Un înger păzitor, sub forma unui cal alb, îi apare ca prin farmec în cale şi-l salvează. Pentru acest înger, ce poartă numele de Athansor, frumos, magic, înţelept, Peter este important. Această importanţă vine din faptul că Peter are un destin de împlinit.
Peter vrea să dea o ultimă lovitură înainte de a dispărea din New York, căci în timp ce respira uşurat că a scăpat de fostul şef, o familie în faţa casei căreia se oprise calul său alb îşi încărca bagajele să plece în vacanţa de Sărbători. Intră în casă fără să fie văzut de cineva, dar nu avea de unde să ştie că miracolul rezervat lui avea să-şi facă apariţia prin intermediul fetei bolnave care a rămas acasă. Astfel, călăuza sa, Athansor, îi uneşte destinul cu cel al frumoasei Beverly Penn (Jessica Brown Findlay). „Când am citit scenariul, nu mi-a venit să cred că o asemenea poveste, de o sensibilitate incredibilă, urmează să fie ecranizată şi mai puţin că voi face parte din ceva atât de frumos” - spune actriţa. “Jessica este un om care inspiră. Este graţioasă şi adorabilă, o combinaţie stranie. Aceste calităţi transpar şi faţă în faţă, dar când o priveşti prin lentila obiectivului, parcă pluteşte... E o calitate specială, unică”, afirmă la rândul lui regizorul despre actriţă.
Bolnavă de tuberculoză, Beverly topeşte zăpada cu temperatura trupului ei, iar tatăl ei, Isaac Penn, cunoscător al lumii şi redactor-şef al celui mai cunoscut ziar al timpului, i-a ridicat un cort imens chiar pe clădirea în care locuiesc, ca să o poată menţine în viaţă încă puţin. Corturile pe care le-a creat pentru scumpa lui fiică trebuia să fie cât mai frumoase, pentru a-i oferi, în scurta ei viaţă, tot ce aceasta avea nevoie. Hoţul nu avea de unde să-şi imagineze că viaţa lui se va schimba pentru totdeauna din clipa în care a cunoscut-o pe Beverly. Voia să jefuiască o casă goală, fără să-şi imagineze că va descoperi ceea ce pune în mişcare universal, forţa care tulbură lumina şi întunericul şi susţine existenţa tuturor oamenilor de pe planetă. O forţă intensă care devine o chestiune de viaţă şi moarte. Iubirea… Beverly este o fată frumoasă pe care ştie că nu o poate avea alături. Nu se gândise niciodată la rostul lui în viaţă. A luptat însă împotriva curentului, a sistemelor societăţii, împotriva legii şi chiar împotriva lui uneori. Datorită lui Beverly, însă, descoperă că miracolele există. Vieţile oamenilor pe care-i va atinge se vor transforma în moduri extraordinare. Fiecare faptă, fiecare gând, fiecare cuvânt rostit dezvăluie adevărata noastră esenţă. Cine este bun rămâne bun, cine lasă răul să încolţească în sufletul lui şi să prindă rădăcini nu mai are de ales. Astfel că Peter duce calul alb ce-l salvase în grajdurile unde lucra un prieten, Cecil Mature, interpretat de Maurice Jones, călăuză şi înger la rândul lui. Peter îi cere prietenului său să aibă grijă de cal şi îi lasă ceva peste suma necesară. Un rest esenţial am putea spune, care-i va folosi în viitor, pentru că aşa cum spuneam orice faptă ne este cântărită şi măsurată la adevărata ei valoare. În ascunzătoarea lui din podul Gării Centrale din New York, Peter găseşte un moment de linişte. Actorul Colin Farrell şi-a deschis inima larg, iar ceva în fiinţa lui se simte dincolo de ecran. E prezent şi conectat la poveste, dar, în acelaşi timp, misterios. Este copleşit de viaţa în esenţă pură pe care partenera lui o radiază.
Pe Pearly Soames, demon de primă mână, nimeni nu îl întrece în răutate. Nu e diavolul (căruia îi dă viaţă pe ecran Will Smith, interesant, inteligent şi cu un simţ al umorului desăvârşit), doar lucrează pentru el. Zdrobeşte speranţele şi miracolele. Din cauza urâţeniei sale - o cicatrice pe chip care sugerează hidoşenia sufletului său - Pearly admiră şi fură orice lucru frumos, inclusiv lumina. Este de temut chiar şi de oamenii săi, care nu ştiu exact ce fel de om e, dar ştiu că e spre binele lor să nu întrebe. Această lumină reflectată de pietrele preţioase pe care le adună îi arată amprenta lui Peter. Dacă nu e de partea lui, înseamnă că e împotriva lui, aşadar Peter trebuie să moară. Cum nu reuşeşte să dea de el în gară, lumina îl călăuzeşte până la casa lui Beverly, care tocmai pleca la casa de vacanţă a familiei. Povestea îmbină un mediu inspirat din realitate cu inexplicabilul de dincolo de lumea vizibilă. O lume unde magia este vie. Astfel, cu ajutorul calului său, căruia îi cresc aripi atunci când este nevoie, Peter reuşeşte să o salveze pe Beverly şi să ajungă nevătămaţi pe partea cealaltă a râului, acolo unde Legea Divină nu îl lasă pe demon să intervină. Nebun de furie, demonul cere diavolului să-l lase să încalce Legea, dar acesta îl forţează să aleagă o altă cale. Russell Crowe, Pearly, este unul dintre cei mai mari actori ai vremurilor noastre. Se transformă total. Este un actor care trăieşte pentru personajele sale. „Pearly Soames e un personaj dat naibii” - spune Crowe. „Mă gândeam cum aş putea să fiu mai revoltător. Acest rol mi-a permis să mă distrez fără limite. Iar Akiva m-a înconjurat cu actori pe care îi apreciez şi a căror companie îmi face plăcere.”
În acest timp, Peter face cunoştinţă cu familia lui Beverly, iar discuţia cu tatăl acesteia este una dintre cele mai frumoase secvenţe din film. Pentru rolul lui Isaac Penn, tatăl lui Beverly şi al lui Willa, Goldsman s-a gândit la William Hurt, pentru că „William poate să transmită nuanţe complexe şi profunde. Deşi nu este un rol mare, el îmbogăţeşte povestea. William acţionează ca o ancoră în film şi ne bucurăm că a acceptat rolul.” Mckayla Twiggs, care interpretează rolul surorii lui Beverly, Willa, e deosebită. Când te priveşte, în ochii ei se citeşte o înţelepciune ieşită din comun pentru vârsta ei, atât de necesară rolului pe care îl interpretează. Ea este puntea de legătură dintre sora ei, Beverly, şi Peter. Ea îl priveşte pe acesta ca pe miracolul ce va salva viaţa surorii ei. De altfel îi dezvăluie că a construit un pat în sera luxuriantă a vilei familiei special pentru ca în cazul în care sora ei va muri, Peter să o aşeze acolo şi să o sărute. Aşa spunea basmul ei preferat că se întâmplă, iar ea era dispusă să creadă.
Ajunul Crăciunului şi Anul Nou îl vor găsi pe Peter alături de Beverly. Înainte să-l întâlnească pe Peter, Beverly fusese constrânsă de boală să accepte că nu va trăi multe din experienţele prin care oamenii trec, cum ar fi iubirea. Are o viziune clară şi simplă asupra vieţii ei, pentru că n-a avut niciodată un motiv să se gândească pe termen lung. Dar, după ce îl întâlneşte pe Peter, totul dispare. Nimic nu contează în afara acestei relaţii extraordinare. Ea şi-a dat seama imediat că Peter nu e un om rău, chiar dacă a fost obligat să facă lucruri rele. Şi, oricum, cum ar putea s-o rănească? Ea este pe moarte. Nu se teme de moarte, iar asta înseamnă că nu-i e frică de multe lucruri. E deschisă şi caldă faţă de el, nu are timp de irosit. Deşi ştie că boala nu-i dă voie să danseze, ea face acest lucru, pentru că-şi doreşte să simtă cum este în braţele omului pe care-l iubeşte. “Dacă nu mă iubeşti acum, nimeni nu o va face vreodată”, îi spune Beverly lui Peter. Viaţa este un dans grandios, în care cu toţii avem un rol. Când ne împlinim rostul aici, după o viaţă sau o mie, ne înălţăm la cer şi devenim stele. E posibil să iubeşti un om atât de mult, încât să nu poată să moară? Da, este posibil, dar numai atunci când iubirea este pură, necondiţionată. Beverly moare în braţele lui Peter, iar patul pregătit pentru ea în seră şi sărutul celui care o adoră nu o aduce la viaţă, spre disperarea familiei.
Pierderea ei nu-i mai oferă lui Peter vreun motiv să trăiască, iar lupta cu Pearly are un deznodământ rapid. E aruncat de pe pod şi trimis în braţele morţii. Dar miracolul la care spera Peter îi este destinat lui însuşi, căci Beverly l-a iubit atât de mult încât iubirea ei nu l-a lăsat să moară. Astfel, el trece graniţa timpului şi se trezeşte în New York-ul anului 2014, fără să-şi amintească însă cine este. Desenează cu cretă chipul unei fete roşcate pe asfalt în fiecare zi, întrebându-se încontinuu cine e ea. Şi cum destinul avea să-i dea un rest din viaţa trecută, în parc se loveşte de o fetiţă care-l întreabă cum îl cheamă. Fără ţintă, cu părul în dezordine şi gândurile departe, Peter e uluit de întâlnire, incapabil să-i înţeleagă rostul pentru moment. Lumina întâlnirii însă îl aduce iarăşi în vizorul lui Pearly, care e dornic să încheie capitolul Peter o dată pentru totdeauna. Căutând să afle cine este femeia roşcată pe care o tot desenează pe asfalt, Peter se reîntâlneşte cu Virginia (Jennifer Connelly), jurnalist, mama fetiţei de care s-a lovit în parc. Aceasta îl ajută să descopere cine este şi mai ales cine este EA. Încet, memoria lui Peter revine la normal. „Virginia este personajul care se aseamănă cel mai mult cu noi, oamenii obişnuiţi. Ea este cea care ancorează filmul pe tărâmul realităţii” - remarcă regizorul. „Jenny este o femeie foarte frumoasă şi talentată, precum şi o mamă nemaipomenită. Cu asta a contribuit în film, cu o prezenţă maternă sinceră, care era imperativă”.
Destinul îi oferă şansa unei reîntâlniri cu sora lui Beverly, Willa, singura din familie care mai trăieşte şi care a preluat ziarul, afacerea familiei, de la tatăl ei, la care, din întâmplare, lucrează Virginia. Eva Marie Saint (Willa, la maturitate), în ciuda rolului de mică întindere, reuşeşte să readucă emoţia trecutului în sufletul lui Peter. Întâlnirea celor doi te lasă de-a dreptul fără cuvinte şi încerci să-ţi imaginezi cum ai fi reacţionat dacă ai fi trecut prin aceeaşi experienţă. Sincer, mi s-a părut că există asemănări extraordinare între întâlnirea dintre cei doi şi cea oferită de “Undeva, cândva” dintre Richard Collier, tânăr, abia începându-şi drumul în viaţă, şi Elise McKenna, bătrână, ieşind din ea. În mare parte, întregul film mi-a reamintit de această călătorie în timp în mod special.
Peter merge acasă la Virginia, iar acolo observă că micuţa fetiţă pe care a cunoscut-o în parc are părul roşcat. Dar află că nu doar aceasta este asemănarea cu Beverly. Abby, interpretată de Ripley Sobo, suferă de cancer, altă boală incurabilă. Sentimentele lui se pierd în negura durerii, retrăind pur şi simplu pierderea celei dragi. Nu are timp însă să-şi revină, deoarece Pearly şi oamenii lui deja sunt la intrarea în locuinţă. Le ia pe cele două cu el şi pe acoperişul clădirii se reîntâlneşte cu prietenul şi călăuza lui, îngerul Athansor, care îl salvează din nou. Cum vremurile s-au schimbat în cei aproape o sută de ani cât au trecut de la moartea lui Beverly, şi întunericul căruia îi este fidel demonul Pearly a încheiat un pact cu acesta în schimbul vieţii lui Peter, cealaltă parte a râului nu mai este loc de refugiu. Cei doi eroi se luptă, aşa cum ştim cu toţii că orice bărbat adevărat ar trebui să o facă. Lui Farrell i-a plăcut să lucreze cu Crowe. „E foarte concentrat şi foarte liber, în acelaşi timp. În clipa în care ajunge pe platou, el ştie ce are de făcut până la cel mai mic detaliu”, spun Colin Farrell despre Russell Crowe. Scena de luptă a fost ca o coregrafie pentru ei. Au învăţat paşii, apoi i-au executat atât de precis încât ai fi crezut că-i ştiu de-o viaţă. Lupta lor e una demnă de ţinut minte. Chiar dacă Peter Lake reuşeşte să-l învingă pe cel care l-a urmărit de-a lungul timpului, dornic de răzbunare, micuţa lui prietenă moare. Cu sufletul plin de îndoieli, dar mai ales de speranţă, Peter o duce pe Abby în acelaşi loc unde i-a dat sărutul de pe urmă lui Beverly. De data aceasta, iubirea lui înfăptuieşte un miracol, căci Abby îşi revine. Fiecare dintre noi are un rost aici, pe pământ, fiecare dintre noi este un miracol pentru cel de lângă el, oricare ar fi acesta. Nimeni nu este mai presus, nimeni nu este inferior. Oricare dintre noi şi-ar dori să cunoască iubirea la o asemenea intensitate. Fără îndoială, spctatorul de aceea alege să meargă la cinematograf, să i se transmită emoţii intense, mai profunde decât le întâlneşte în realitate.
Filmul Poveste de iarnă a fost turnat în toate cartierele oraşului New York. Regizorul Goldsman spunea că „New York e interesant şi unic pentru că secolul XX este foarte prezent. Arhitectura, parcurile, sunt martore la evoluţia oraşului şi la evoluţia tuturor locuitorilor oraşului. Structura oraşului este aceeaşi în film, aşa că am putut să filmăm în locuri cunoscute, precum Brooklyn. În cartierele de acolo, precum Red Hook, străzile sunt şi acum pavate cu piatră cubică, iar clădirile sunt vechi de o sută de ani. Tot ce a trebuit să facem a fost să plasăm maşini de epocă în faţa clădirilor, şi ne-am întors în timp, în 1915. Faţadele sunt neschimbate, dar interioarele găzduiesc acum galerii şi apartamente spaţioase, care fac parte din lumea contemporană şi vibrantă a Brooklynului. Iar filmul surprinde mare parte din lumea modernă.
În romanul lui Mark Helprin, lumina este un personaj care nu este asociat cu binele, ori cu răul, ci este, pur şi simplu, o forţă. Beverly spune că suntem cu toţii înlănţuiţi prin lumină, iar ideea asta se menţine în film prin paleta de culori, lumini de cameră şi prin efectele vizuale. Echipa tehnică a filmului a folosit scântei, frânturi de lumină, ca să semnaleze prezenţa magiei. Echipa filmului nu s-a folosit numai de lumină, ci şi de umbră, de exemplu ca să evoce firea diabolică a lui Pearly Soames. Au fost construite decoruri mult mai întunecate pentru scenele acestui personaj, împrumutând din stilul filmelor noir. Pentru scenele în care Pearly se duce la diavol, sau personajul Judecătorul, care locuieşte sub podul Brooklyn, echipa a construit o albie în jurul unei platforme care se reflectă în apă. Ideea era de a crea o lume subacvatică, un fel de reţea de canalizare, un loc subteran, la mare adâncime, unde numai cei invitaţi pot ajunge.
Coloana sonoră, compusă de Hans Zimmer şi Rupert Gregson-Williams, transmite perfect intensitatea iubirii dintre doi protagonişti. Redă perfect sentimentul de magnitudine a timpului şi destinului, al poveştii de iubire din inima filmului, dar şi acţiunea şi magia...
New Yorkul, în film, are o prezenţă care modelează ceea ce se transmite pe ecran. Oraşul este exemplul perfect pentru coexistenţă. Opt milioane de oameni, de rase, crezuri, idealuri şi convingeri diferite trăiesc împreună. Este o insulă care ar fi trebuit să se scufunde în oceanul Atlantic sub greutatea tuturor conflictelor, şi totuşi oamenii trăiesc în pace. Este una dintre caracteristicile esenţiale ale iubirii - ideea de coexistenţă în armonie. Beverly provine dintr-o familie de aristocraţi, oameni erudiţi, cultivaţi şi sofisticaţi, iar Peter este total opusul. Aşadar, pornind de la această temă, New Yorkul este fundalul ideal.
Pentru costume, Goldsman l-a contactat pe bunul său prieten Michael Kaplan. Acesta l-a îmbrăcat pe Peter Lake potrivit stilului de viaţă impus de meseria de hoţ - haine întunecate, compacte. Nu poartă paltoane, care s-ar putea agăţa atunci când aleargă. Beverly nu poartă niciodată haină, spre deosebire de personajele din jurul ei. Pentru că e într-o stare febrilă în permanenţă, nu poate să îmbrace decât materiale uşoare, văratice. „O vedem pe Beverly ieşind din casă fără palton, mănuşi sau fular, în zăpada de decembrie. Akiva a avut ideea ca Beverly să poarte haine subţiri, aproape transparente, ca privitorul să empatizeze cu starea ei bolnăvicioasă” - spune Kaplan. Pentru hainele lui Pearly Soames, Kaplan s-a inspirat din stilul gangsterilor din anii ’20. „Una dintre personalităţile asupra cărora m-am documentat când cream ţinutele lui Pearly a fost Diamond Jim Brady. Era un tip dichisit şi exact aşa voiam să-l văd îmbrăcat şi pe Russell - elegant, cu materiale preţioase, cămăşi croite manual, costume din lână şi pardesiuri. Nu poartă de două ori aceeaşi îmbrăcăminte.” Membrii bandei lui Pearly, Short Tails, poartă costume inspirate de stilul vestimentar al unei bande pe care Kaplan a descoperit-o când se documenta. „Nu poartă paltoane, ci nişte jachete scurte, negru-cărbune, şi pălării negre. E ca o uniformă. Costumele femeilor din anii 1910 sunt foarte frumoase, dar ţinutele de seară erau foarte delicate şi au mai rămas foarte puţine, pentru că materialele erau fragile. A fost dificil să creez o sută de rochii de seară pentru figurante şi dansatoarele din fundal de la petrecerea de anul nou. Bărbaţii poartă frac şi joben, iar femeile poartă rochii de catifea şi mătase, cu haine de blană şi bijuterii” - spune designerul de costume.
Toate aceste elemente minunate se împletesc într-o aventură fermecată. Iubirea, cu posibilităţile şi dezamăgirile infinite, este sentimentul care ne îndrumă în viaţă. Speranţa la iubire adevărată sau amintirea ei ne fac umani. Totul se întâmplă cu un motiv, toate lucrurile sunt interconectate şi, în ciuda suferinţei, într-o bună zi vom înţelege că binele făcut se întoarce înmiit înapoi. Trebuie să ne deschidem inima, mintea şi sufletul!
“Poveste de iarnă” este un film despre miracole, despre faptul că lumina are nevoie de întuneric ca să poată fi percepută şi înţeleasă, la fel şi binele de rău. Distribuit de MediaPro Distribution, filmul rulează deja în cinematografele din ţară din 14 februarie.
Regizorul filmului, Akiva Goldsman, a citit romanul lui Mark Helprin în anii ’80 şi s-a îndrăgostit de el. A petrecut ani întregi gândindu-se cum poate fi adaptat pentru marele ecran. A ales lucrurile care l-au atins în modul cel mai profund şi a reuşit astfel o performanţă uluitoare. Datorită pasiunii sale pentru poveste şi a experienţei sale de viaţă, regizorul s-a implicat profund, însuşindu-şi povestea şi, în acelaşi timp, punând în valoare minunatele calităţi unice ale romanului. Se simţea atât de apropiat de personaje şi le înţelegea atât de bine sentimentele încât ştia că trebuia să regizeze filmul într-o zi. A încercat să transmită prin poveste ceea ce ştie că e adevărat - că totul se întâmplă cu un motiv, că dacă pierzi un om drag într-o bună zi vei înţelege sensul. A dăruit cinematografului, datorită pasiunii sale, o poveste care te determină să crezi că totul e la locul lui în această lume şi nu numai.
Peter Lake (Colin Farrell), eroul acestei poveşti de iarnă, a fost aşezat, ca nou-născut, într-o bărcuţă de către părinţii lui şi lăsat să plutească în voia sorţii. Creşte în New York şi devine as într-ale hoţiei. Recrutat de forţele întunericului, atât de bine deghizat în persoana lui Parly Soames (Russell Crowe), înţelege că nu este plămădit din acelaşi aluat şi încearcă să scape de acesta şi de slujitorii lui. Un înger păzitor, sub forma unui cal alb, îi apare ca prin farmec în cale şi-l salvează. Pentru acest înger, ce poartă numele de Athansor, frumos, magic, înţelept, Peter este important. Această importanţă vine din faptul că Peter are un destin de împlinit.
Peter vrea să dea o ultimă lovitură înainte de a dispărea din New York, căci în timp ce respira uşurat că a scăpat de fostul şef, o familie în faţa casei căreia se oprise calul său alb îşi încărca bagajele să plece în vacanţa de Sărbători. Intră în casă fără să fie văzut de cineva, dar nu avea de unde să ştie că miracolul rezervat lui avea să-şi facă apariţia prin intermediul fetei bolnave care a rămas acasă. Astfel, călăuza sa, Athansor, îi uneşte destinul cu cel al frumoasei Beverly Penn (Jessica Brown Findlay). „Când am citit scenariul, nu mi-a venit să cred că o asemenea poveste, de o sensibilitate incredibilă, urmează să fie ecranizată şi mai puţin că voi face parte din ceva atât de frumos” - spune actriţa. “Jessica este un om care inspiră. Este graţioasă şi adorabilă, o combinaţie stranie. Aceste calităţi transpar şi faţă în faţă, dar când o priveşti prin lentila obiectivului, parcă pluteşte... E o calitate specială, unică”, afirmă la rândul lui regizorul despre actriţă.
Bolnavă de tuberculoză, Beverly topeşte zăpada cu temperatura trupului ei, iar tatăl ei, Isaac Penn, cunoscător al lumii şi redactor-şef al celui mai cunoscut ziar al timpului, i-a ridicat un cort imens chiar pe clădirea în care locuiesc, ca să o poată menţine în viaţă încă puţin. Corturile pe care le-a creat pentru scumpa lui fiică trebuia să fie cât mai frumoase, pentru a-i oferi, în scurta ei viaţă, tot ce aceasta avea nevoie. Hoţul nu avea de unde să-şi imagineze că viaţa lui se va schimba pentru totdeauna din clipa în care a cunoscut-o pe Beverly. Voia să jefuiască o casă goală, fără să-şi imagineze că va descoperi ceea ce pune în mişcare universal, forţa care tulbură lumina şi întunericul şi susţine existenţa tuturor oamenilor de pe planetă. O forţă intensă care devine o chestiune de viaţă şi moarte. Iubirea… Beverly este o fată frumoasă pe care ştie că nu o poate avea alături. Nu se gândise niciodată la rostul lui în viaţă. A luptat însă împotriva curentului, a sistemelor societăţii, împotriva legii şi chiar împotriva lui uneori. Datorită lui Beverly, însă, descoperă că miracolele există. Vieţile oamenilor pe care-i va atinge se vor transforma în moduri extraordinare. Fiecare faptă, fiecare gând, fiecare cuvânt rostit dezvăluie adevărata noastră esenţă. Cine este bun rămâne bun, cine lasă răul să încolţească în sufletul lui şi să prindă rădăcini nu mai are de ales. Astfel că Peter duce calul alb ce-l salvase în grajdurile unde lucra un prieten, Cecil Mature, interpretat de Maurice Jones, călăuză şi înger la rândul lui. Peter îi cere prietenului său să aibă grijă de cal şi îi lasă ceva peste suma necesară. Un rest esenţial am putea spune, care-i va folosi în viitor, pentru că aşa cum spuneam orice faptă ne este cântărită şi măsurată la adevărata ei valoare. În ascunzătoarea lui din podul Gării Centrale din New York, Peter găseşte un moment de linişte. Actorul Colin Farrell şi-a deschis inima larg, iar ceva în fiinţa lui se simte dincolo de ecran. E prezent şi conectat la poveste, dar, în acelaşi timp, misterios. Este copleşit de viaţa în esenţă pură pe care partenera lui o radiază.
Pe Pearly Soames, demon de primă mână, nimeni nu îl întrece în răutate. Nu e diavolul (căruia îi dă viaţă pe ecran Will Smith, interesant, inteligent şi cu un simţ al umorului desăvârşit), doar lucrează pentru el. Zdrobeşte speranţele şi miracolele. Din cauza urâţeniei sale - o cicatrice pe chip care sugerează hidoşenia sufletului său - Pearly admiră şi fură orice lucru frumos, inclusiv lumina. Este de temut chiar şi de oamenii săi, care nu ştiu exact ce fel de om e, dar ştiu că e spre binele lor să nu întrebe. Această lumină reflectată de pietrele preţioase pe care le adună îi arată amprenta lui Peter. Dacă nu e de partea lui, înseamnă că e împotriva lui, aşadar Peter trebuie să moară. Cum nu reuşeşte să dea de el în gară, lumina îl călăuzeşte până la casa lui Beverly, care tocmai pleca la casa de vacanţă a familiei. Povestea îmbină un mediu inspirat din realitate cu inexplicabilul de dincolo de lumea vizibilă. O lume unde magia este vie. Astfel, cu ajutorul calului său, căruia îi cresc aripi atunci când este nevoie, Peter reuşeşte să o salveze pe Beverly şi să ajungă nevătămaţi pe partea cealaltă a râului, acolo unde Legea Divină nu îl lasă pe demon să intervină. Nebun de furie, demonul cere diavolului să-l lase să încalce Legea, dar acesta îl forţează să aleagă o altă cale. Russell Crowe, Pearly, este unul dintre cei mai mari actori ai vremurilor noastre. Se transformă total. Este un actor care trăieşte pentru personajele sale. „Pearly Soames e un personaj dat naibii” - spune Crowe. „Mă gândeam cum aş putea să fiu mai revoltător. Acest rol mi-a permis să mă distrez fără limite. Iar Akiva m-a înconjurat cu actori pe care îi apreciez şi a căror companie îmi face plăcere.”
În acest timp, Peter face cunoştinţă cu familia lui Beverly, iar discuţia cu tatăl acesteia este una dintre cele mai frumoase secvenţe din film. Pentru rolul lui Isaac Penn, tatăl lui Beverly şi al lui Willa, Goldsman s-a gândit la William Hurt, pentru că „William poate să transmită nuanţe complexe şi profunde. Deşi nu este un rol mare, el îmbogăţeşte povestea. William acţionează ca o ancoră în film şi ne bucurăm că a acceptat rolul.” Mckayla Twiggs, care interpretează rolul surorii lui Beverly, Willa, e deosebită. Când te priveşte, în ochii ei se citeşte o înţelepciune ieşită din comun pentru vârsta ei, atât de necesară rolului pe care îl interpretează. Ea este puntea de legătură dintre sora ei, Beverly, şi Peter. Ea îl priveşte pe acesta ca pe miracolul ce va salva viaţa surorii ei. De altfel îi dezvăluie că a construit un pat în sera luxuriantă a vilei familiei special pentru ca în cazul în care sora ei va muri, Peter să o aşeze acolo şi să o sărute. Aşa spunea basmul ei preferat că se întâmplă, iar ea era dispusă să creadă.
Ajunul Crăciunului şi Anul Nou îl vor găsi pe Peter alături de Beverly. Înainte să-l întâlnească pe Peter, Beverly fusese constrânsă de boală să accepte că nu va trăi multe din experienţele prin care oamenii trec, cum ar fi iubirea. Are o viziune clară şi simplă asupra vieţii ei, pentru că n-a avut niciodată un motiv să se gândească pe termen lung. Dar, după ce îl întâlneşte pe Peter, totul dispare. Nimic nu contează în afara acestei relaţii extraordinare. Ea şi-a dat seama imediat că Peter nu e un om rău, chiar dacă a fost obligat să facă lucruri rele. Şi, oricum, cum ar putea s-o rănească? Ea este pe moarte. Nu se teme de moarte, iar asta înseamnă că nu-i e frică de multe lucruri. E deschisă şi caldă faţă de el, nu are timp de irosit. Deşi ştie că boala nu-i dă voie să danseze, ea face acest lucru, pentru că-şi doreşte să simtă cum este în braţele omului pe care-l iubeşte. “Dacă nu mă iubeşti acum, nimeni nu o va face vreodată”, îi spune Beverly lui Peter. Viaţa este un dans grandios, în care cu toţii avem un rol. Când ne împlinim rostul aici, după o viaţă sau o mie, ne înălţăm la cer şi devenim stele. E posibil să iubeşti un om atât de mult, încât să nu poată să moară? Da, este posibil, dar numai atunci când iubirea este pură, necondiţionată. Beverly moare în braţele lui Peter, iar patul pregătit pentru ea în seră şi sărutul celui care o adoră nu o aduce la viaţă, spre disperarea familiei.
Pierderea ei nu-i mai oferă lui Peter vreun motiv să trăiască, iar lupta cu Pearly are un deznodământ rapid. E aruncat de pe pod şi trimis în braţele morţii. Dar miracolul la care spera Peter îi este destinat lui însuşi, căci Beverly l-a iubit atât de mult încât iubirea ei nu l-a lăsat să moară. Astfel, el trece graniţa timpului şi se trezeşte în New York-ul anului 2014, fără să-şi amintească însă cine este. Desenează cu cretă chipul unei fete roşcate pe asfalt în fiecare zi, întrebându-se încontinuu cine e ea. Şi cum destinul avea să-i dea un rest din viaţa trecută, în parc se loveşte de o fetiţă care-l întreabă cum îl cheamă. Fără ţintă, cu părul în dezordine şi gândurile departe, Peter e uluit de întâlnire, incapabil să-i înţeleagă rostul pentru moment. Lumina întâlnirii însă îl aduce iarăşi în vizorul lui Pearly, care e dornic să încheie capitolul Peter o dată pentru totdeauna. Căutând să afle cine este femeia roşcată pe care o tot desenează pe asfalt, Peter se reîntâlneşte cu Virginia (Jennifer Connelly), jurnalist, mama fetiţei de care s-a lovit în parc. Aceasta îl ajută să descopere cine este şi mai ales cine este EA. Încet, memoria lui Peter revine la normal. „Virginia este personajul care se aseamănă cel mai mult cu noi, oamenii obişnuiţi. Ea este cea care ancorează filmul pe tărâmul realităţii” - remarcă regizorul. „Jenny este o femeie foarte frumoasă şi talentată, precum şi o mamă nemaipomenită. Cu asta a contribuit în film, cu o prezenţă maternă sinceră, care era imperativă”.
Destinul îi oferă şansa unei reîntâlniri cu sora lui Beverly, Willa, singura din familie care mai trăieşte şi care a preluat ziarul, afacerea familiei, de la tatăl ei, la care, din întâmplare, lucrează Virginia. Eva Marie Saint (Willa, la maturitate), în ciuda rolului de mică întindere, reuşeşte să readucă emoţia trecutului în sufletul lui Peter. Întâlnirea celor doi te lasă de-a dreptul fără cuvinte şi încerci să-ţi imaginezi cum ai fi reacţionat dacă ai fi trecut prin aceeaşi experienţă. Sincer, mi s-a părut că există asemănări extraordinare între întâlnirea dintre cei doi şi cea oferită de “Undeva, cândva” dintre Richard Collier, tânăr, abia începându-şi drumul în viaţă, şi Elise McKenna, bătrână, ieşind din ea. În mare parte, întregul film mi-a reamintit de această călătorie în timp în mod special.
Peter merge acasă la Virginia, iar acolo observă că micuţa fetiţă pe care a cunoscut-o în parc are părul roşcat. Dar află că nu doar aceasta este asemănarea cu Beverly. Abby, interpretată de Ripley Sobo, suferă de cancer, altă boală incurabilă. Sentimentele lui se pierd în negura durerii, retrăind pur şi simplu pierderea celei dragi. Nu are timp însă să-şi revină, deoarece Pearly şi oamenii lui deja sunt la intrarea în locuinţă. Le ia pe cele două cu el şi pe acoperişul clădirii se reîntâlneşte cu prietenul şi călăuza lui, îngerul Athansor, care îl salvează din nou. Cum vremurile s-au schimbat în cei aproape o sută de ani cât au trecut de la moartea lui Beverly, şi întunericul căruia îi este fidel demonul Pearly a încheiat un pact cu acesta în schimbul vieţii lui Peter, cealaltă parte a râului nu mai este loc de refugiu. Cei doi eroi se luptă, aşa cum ştim cu toţii că orice bărbat adevărat ar trebui să o facă. Lui Farrell i-a plăcut să lucreze cu Crowe. „E foarte concentrat şi foarte liber, în acelaşi timp. În clipa în care ajunge pe platou, el ştie ce are de făcut până la cel mai mic detaliu”, spun Colin Farrell despre Russell Crowe. Scena de luptă a fost ca o coregrafie pentru ei. Au învăţat paşii, apoi i-au executat atât de precis încât ai fi crezut că-i ştiu de-o viaţă. Lupta lor e una demnă de ţinut minte. Chiar dacă Peter Lake reuşeşte să-l învingă pe cel care l-a urmărit de-a lungul timpului, dornic de răzbunare, micuţa lui prietenă moare. Cu sufletul plin de îndoieli, dar mai ales de speranţă, Peter o duce pe Abby în acelaşi loc unde i-a dat sărutul de pe urmă lui Beverly. De data aceasta, iubirea lui înfăptuieşte un miracol, căci Abby îşi revine. Fiecare dintre noi are un rost aici, pe pământ, fiecare dintre noi este un miracol pentru cel de lângă el, oricare ar fi acesta. Nimeni nu este mai presus, nimeni nu este inferior. Oricare dintre noi şi-ar dori să cunoască iubirea la o asemenea intensitate. Fără îndoială, spctatorul de aceea alege să meargă la cinematograf, să i se transmită emoţii intense, mai profunde decât le întâlneşte în realitate.
Filmul Poveste de iarnă a fost turnat în toate cartierele oraşului New York. Regizorul Goldsman spunea că „New York e interesant şi unic pentru că secolul XX este foarte prezent. Arhitectura, parcurile, sunt martore la evoluţia oraşului şi la evoluţia tuturor locuitorilor oraşului. Structura oraşului este aceeaşi în film, aşa că am putut să filmăm în locuri cunoscute, precum Brooklyn. În cartierele de acolo, precum Red Hook, străzile sunt şi acum pavate cu piatră cubică, iar clădirile sunt vechi de o sută de ani. Tot ce a trebuit să facem a fost să plasăm maşini de epocă în faţa clădirilor, şi ne-am întors în timp, în 1915. Faţadele sunt neschimbate, dar interioarele găzduiesc acum galerii şi apartamente spaţioase, care fac parte din lumea contemporană şi vibrantă a Brooklynului. Iar filmul surprinde mare parte din lumea modernă.
În romanul lui Mark Helprin, lumina este un personaj care nu este asociat cu binele, ori cu răul, ci este, pur şi simplu, o forţă. Beverly spune că suntem cu toţii înlănţuiţi prin lumină, iar ideea asta se menţine în film prin paleta de culori, lumini de cameră şi prin efectele vizuale. Echipa tehnică a filmului a folosit scântei, frânturi de lumină, ca să semnaleze prezenţa magiei. Echipa filmului nu s-a folosit numai de lumină, ci şi de umbră, de exemplu ca să evoce firea diabolică a lui Pearly Soames. Au fost construite decoruri mult mai întunecate pentru scenele acestui personaj, împrumutând din stilul filmelor noir. Pentru scenele în care Pearly se duce la diavol, sau personajul Judecătorul, care locuieşte sub podul Brooklyn, echipa a construit o albie în jurul unei platforme care se reflectă în apă. Ideea era de a crea o lume subacvatică, un fel de reţea de canalizare, un loc subteran, la mare adâncime, unde numai cei invitaţi pot ajunge.
Coloana sonoră, compusă de Hans Zimmer şi Rupert Gregson-Williams, transmite perfect intensitatea iubirii dintre doi protagonişti. Redă perfect sentimentul de magnitudine a timpului şi destinului, al poveştii de iubire din inima filmului, dar şi acţiunea şi magia...
New Yorkul, în film, are o prezenţă care modelează ceea ce se transmite pe ecran. Oraşul este exemplul perfect pentru coexistenţă. Opt milioane de oameni, de rase, crezuri, idealuri şi convingeri diferite trăiesc împreună. Este o insulă care ar fi trebuit să se scufunde în oceanul Atlantic sub greutatea tuturor conflictelor, şi totuşi oamenii trăiesc în pace. Este una dintre caracteristicile esenţiale ale iubirii - ideea de coexistenţă în armonie. Beverly provine dintr-o familie de aristocraţi, oameni erudiţi, cultivaţi şi sofisticaţi, iar Peter este total opusul. Aşadar, pornind de la această temă, New Yorkul este fundalul ideal.
Pentru costume, Goldsman l-a contactat pe bunul său prieten Michael Kaplan. Acesta l-a îmbrăcat pe Peter Lake potrivit stilului de viaţă impus de meseria de hoţ - haine întunecate, compacte. Nu poartă paltoane, care s-ar putea agăţa atunci când aleargă. Beverly nu poartă niciodată haină, spre deosebire de personajele din jurul ei. Pentru că e într-o stare febrilă în permanenţă, nu poate să îmbrace decât materiale uşoare, văratice. „O vedem pe Beverly ieşind din casă fără palton, mănuşi sau fular, în zăpada de decembrie. Akiva a avut ideea ca Beverly să poarte haine subţiri, aproape transparente, ca privitorul să empatizeze cu starea ei bolnăvicioasă” - spune Kaplan. Pentru hainele lui Pearly Soames, Kaplan s-a inspirat din stilul gangsterilor din anii ’20. „Una dintre personalităţile asupra cărora m-am documentat când cream ţinutele lui Pearly a fost Diamond Jim Brady. Era un tip dichisit şi exact aşa voiam să-l văd îmbrăcat şi pe Russell - elegant, cu materiale preţioase, cămăşi croite manual, costume din lână şi pardesiuri. Nu poartă de două ori aceeaşi îmbrăcăminte.” Membrii bandei lui Pearly, Short Tails, poartă costume inspirate de stilul vestimentar al unei bande pe care Kaplan a descoperit-o când se documenta. „Nu poartă paltoane, ci nişte jachete scurte, negru-cărbune, şi pălării negre. E ca o uniformă. Costumele femeilor din anii 1910 sunt foarte frumoase, dar ţinutele de seară erau foarte delicate şi au mai rămas foarte puţine, pentru că materialele erau fragile. A fost dificil să creez o sută de rochii de seară pentru figurante şi dansatoarele din fundal de la petrecerea de anul nou. Bărbaţii poartă frac şi joben, iar femeile poartă rochii de catifea şi mătase, cu haine de blană şi bijuterii” - spune designerul de costume.
Toate aceste elemente minunate se împletesc într-o aventură fermecată. Iubirea, cu posibilităţile şi dezamăgirile infinite, este sentimentul care ne îndrumă în viaţă. Speranţa la iubire adevărată sau amintirea ei ne fac umani. Totul se întâmplă cu un motiv, toate lucrurile sunt interconectate şi, în ciuda suferinţei, într-o bună zi vom înţelege că binele făcut se întoarce înmiit înapoi. Trebuie să ne deschidem inima, mintea şi sufletul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu