.jpg)
Un articol de Lucian Mîndruță despre satele săsești din Transilvania. Frumos și sensibil scris, însă o privire mai atentă ar fi sesizat că "treaba de bună calitate" aplicată Cetății Rupea e tocmai o spoială fără gust, fără respect față de monument. Putem/puteți argumenta, să nu ne creadă cineva cârcotași.
Un articol de Lucian Mîndruță despre satele săsești din Transilvania. Frumos și sensibil scris, însă o privire mai atentă ar fi sesizat că "treaba de bună calitate" aplicată Cetății Rupea e tocmai o spoială fără gust, fără respect față de monument. Putem/puteți argumenta, să nu ne creadă cineva cârcotași.
Tara din care ati plecat
Parasirea se simte in aer. Pe drumul taiat intre dealuri acum o mie de ani iti fac cu mana mai multe sarme ruginite decat maini de om. Spre deosebire de oameni, care stau la o ocazie, sarmele nu vor sa plece nicaieri. Stau asa, iesite din garduri de fier-beton rupte, cazute de pe stalpi, aruncate din camioane, legate de stalpi ca sa tina la inaltimea ochilor tai o inscriptie: “Parcare de TIR, 500m”.
Am uitat sa va spun: sunt in masina, dinspre Brasov spre Sighisoara. Trec in goana prin satele sasesti, insa nici o viteza, oricat de ridicol de ilegala ar fi, nu ma poate feri de interactiunea cu tristetea lor. E atat de intensa, incat nici nu trebuie sa te uiti spre cladiri: lumina care se izbeste de zidurile scorojite o duce departe, pe dealurile din jur. Pune-ti ochelari de soare, da muzica mai tare… degeaba. Daca ai un pic de inima in tine vei simti.
Cum sa le descriu? Daca o casa ar putea muri si s-ar putea apoi ridica din mormant, ca un zombi, exact asta ar fi. E intreaga, cu mici diferente. Poate ca geamul spart a fost inlocuit cu o folie de plastic. Poate ca din culoarea initiala, caramiziul de la 1800 a mai ramas cate o pata, pe sus, pe langa acoperis, pe unde noul proprietar n-a ajuns cu pensula s-o imbrace in vernilul asta strigator la cer de neam prost. Poate ca poarta se mai tine doar intr-o banda de cauciuc, pentru ca nimeni n-a stiut sa repare balamaua neamtului care a facut-o, cu chef de munca si minte ascutita, acum o suta si mai bine de ani.
Neamtul. Nu mai e acolo. A rezistat aproape 800 de ani aici. Venit pe cal si imbracat cu zale, a plecat cu valiza de vinilin, in masina rudelor din RFG venite sa-l ia cumpere de la romani in anii ’80. Sa-l cumpere? Da, cititorii mai tineri nu stiu ca regimul Ceausescu si-a vandut nemtii inapoi Germaniei de Vest, ca sa-si plateasca datoriile externe. Oamenii primeau pasaport doar dupa ce in contul Romaniei intra cash-ul. Niste zeci de mii de marci de persoana. Ultima tranzactie sclavagista din lume.
N-am reusit sa-i vindem pe toti, totusi. Cei mai multi au plecat singuri dupa 1990. Scarbiti nu atat de vecinii romani, cu care erau prieteni, cat de lipsa de orizont a Romaniei lui Iliescu. O tara incapatanata sa mearga inapoi cate doi pasi pentru fiecare cazatura, intamplatoare, inainte.
Ce-a ramas in urma lor? Casele care nu s-au umplut cu venitura (oameni sositi din alte zari si destine) au intrat in paragina de unele singure. Nu poti spune care s-au stricat mai repede: cele cu oameni inauntru sau cele fara?
Am fost de curand la cetatea Rupea. Recent renovata, arata minunat: zidurile vopsite cu gust, cat sa nu para nici noi, dar nici artificial invechite. Treaba de buna calitate… Si totusi, ceva lipsea. Am realizat abia la final, cand m-am urcat in masina mea nemteasca, sa plec: chiar ctitorii cetatii! Nicaieri, dar absolut nicaieri, de la intrare si pana la in culme, pe nici o inscriptie si nici un afis, nu se face vorbire despre nationalitatea celor care au facut cetatea asta.
Intr-un singur loc e pomenit un nume german. Si atat. Ca si cum Consiliul Judetean, care a platit pentru renovare ar fi gasit lipsit de patriotism si chiar subversiv sa aduca aminte romanilor majoritari acum ca acum 1300 de ani nu ei au carat pietrele pana aici, nu ei le-au asezat trainic, nu ei au murit, cum murim toti, cu iluzia unei patrii sub picioare.
Transilvania se numeste locul asta si miroase frumos. Cum te dai jos din masina la Rupea, iarba uscata scartaie sub talpi. Am prins cer albastru. Si case asezate in ordine, in vale. E atat de liniste, incat ti-e jena sa spui cu emfaza, cum fac anonimii cu care ma mai cert cateodata pe facebook: “asta e tara mea, baaah!”.
Pentru ca simti ca trebuie sa lasi loc in ea si umbrelor. Pentru ca simti ca aici e mai ales un loc din care ati plecat.
http://lucianmindruta.com/2014/02/18/tara-din-care-ati-plecat/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu