.jpg)
Autor: Loreta Popa19 Mar 2014 - 08:45
A trăit cu muzică şi cu muzică trăieşte şi astăzi
“Am fost sensibilă şi foarte emotivă şi am avut de trudit cu propriul meu suflet, dar am răzbit”
“Vreau să vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine şi că nu m-aţi uitat! Aştept ziua mea de naştere cu nerăbdare, dar mai mult copiii şi mama mea, pentru că trebuie să ştiţi că mama mea încă trăieşte, are 92 de ani. Bucuria mea cea mai mare este, sunt sigură că v-aţi dat deja seama, că mama mai trăieşte. Am un sentiment de învingător, pentru că nu-mi vine să cred că am această vârstă, pe care alţi oameni nici nu o apucă. Sigur că privesc în urmă, sigur că-mi amintesc, sigur că mi se pare că nu ştiu când am făcut multe lucruri. A fost un drum lung, un drum greu, dar un drum pe care mi l-am dorit, deoarece muzica a fost cu mine de la începutul vieţii mele. Am trăit cu muzică şi cu muzică trăiesc şi astăzi. Eu şi mama ne bucurăm că există canalul Mezzi şi ascultăm toată ziua. Familia mea e mai mică acum, ştiţi că soţul meu s-a prăpădit foarte tânăr, am rămas şi fără tatăl meu, dar avem patru pisicuţe şi patru căţei. Mai sunt încă patru pisicuţe pe care le hrănesc în fiecare zi. Apoi mai sunt colegi de-ai mei mai tineri, copii care caută un sfat, şi nu numai un sfat de pregătire muzicală. Ei caută un drum, caută repere, sunt şi ei uneori destul de singuri şi mă bucur să le fiu de folos. În definitiv pentru asta mai trăiesc, să le fiu de folos alor mei, celor dragi, şi tuturor celor care simt nevoia unui sprijin din partea mea.
Cred foarte mult în destin. Destinul m-a ajutat. Am muncit, am fost puternică totuşi, în ciuda faptului că am fost sensibilă şi foarte emotivă şi am avut de trudit cu propriul meu suflet, dar am răzbit. Cred că am răzbit datorită unei pasiuni mistuitoare pentru artă, pentru muzică şi apoi a sentimentului că în tot ce fac şi atât cât pot să fac eu (am fost conştientă de asta, de fapt, cred că a fost o calitate a mea) mi-am ştiut întotdeauna locul şi mi-am măsurat foarte bine puterile. Tot ce am făcut a fost cu o pasiune desăvârşită pentru muzică. Cu multe sacrificii, este adevărat, pentru copilul meu, pe care nu l-am văzut atât de des pe cât îmi doream, creştea fără să-mi dau seama. Nu le poţi face pe toate în viaţă. Am construit o carieră frumoasă, serioasă, mare. Am un copil minunat, am avut o familie minunată. Eu cu soţul meu am fost colegi de liceu, am învăţat la Buşteni împreună şi împreună am plecat la Bucureşti, eu la Conservator şi el la Politehnică. Am crescut împreună şi cred că acesta a fost secretul căsniciei noastre. S-a obişnuit cu profesia mea, a înţeles-o, a iubit-o. Cred că a fost un sprijin, el era cel puternic, cel care îmi spunea: «O să vezi că o să vină şi asta». Mi-aduc aminte că ne uitam la filme sau la fotografii cu Scala din Milano, când eram tânără. Mă uitam cumva de departe şi el spunea: «Ai să cânţi şi aici, ai să vezi că aşa va fi!». Pentru tine ca artist contează enorm să deschizi poarta pe care a deschis-o Verdi sau Puccini. Scala este încununarea unei cariere, nu se aseamănă cu nici un teatru nu numai din punctul de vedere al acusticii şi al rigurozităţii, cât al tradiţiei, al educaţiei publicului, al intransigenţei celor care conduc teatrul. Este un lucru mare, important, care te marchează pentru tot restul vieţii.
Cred că există un secret al întâlnirilor pe care viaţa ţi le dăruieşte. Am cântat cu toţi marii cântăreţi, de la Placido Domingo la Jose Carreras, cu dirijorii cei mai mari, cu interpreţii cei mai mari ai acelor ani, şi ceea ce ne făcea imediat să fim colegi era respectul pentru muzică, pentru valoare şi faptul că toţi ştiam că locul în care eram la acea dată, la acel spectacol sau la acea premieră era locul pe care fiecare îl merita, pentru care fiecare s-a pregătit în mod temeinic şi această înţelepciune, dar mai ales această realitate ne unea. Nu am întâlnit un mare artist fără ca să fie un om generos. Nu mi s-a întâmplat. E uşor să legi o relaţie de amiciţie, de respect cu marii interpreţi pe care ai norocul să-i întâlneşti. Nu contează din ce ţară vii, ce limbă maternă ai, limba muzicii e universală şi deasupra tuturor este respectul pe care fiecare îl primeşte atât cât îl merită.
M-au prins cei 70 de ani aici, în România, pentru că n-aş fi putut să trăiesc în altă ţară. Nu judec, nu spun absolut nimic de cei care au putut să plece de aici, dar eu simţeam în avion când intram în ţara mea. Era lucru cel mai important. Aici îmi găseam liniştea, îmi găseam calmul, echilibrul, tot ce era mai bun şi mai frumos, mă încărcam şi puteam să plec din nou acolo. Îmi notam câte zile mai am de stat, apoi calculam câte ore şi câte minute mai am până când aveam să mă întorc. Oameni şi Oameni. Suflete şi suflete. Fiecare face cum simte. Pentru cei care astăzi sunt liberi şi pot să plece oriunde cu buletinul este un lucru atât de nemaipomenit încât eu cred că măcar şi pentru asta e bine că a fost acel 1989. Dacă povestesc toate acestea astăzi celor care nu au prins acele vremuri aproape că nu înţeleg cât era de greu, cât era de complicat. Uneori pierdeai contracte importante, teatre importante, imprimări cu casele de discuri, dar deasupra tuturor aici era acasă, cu acest cuvânt am trăit în suflet toată viaţa mea. Un cuvânt care nu are preţ”.
Sursa:
http://jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-eugenia-moldoveanu-663898.html#
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu