CORINA-ROTH

FEMEIA LA 20 DE ANI. Ada Condeescu, actriţă: „Probabil o să simt bătrâneţea pe la 40 de ani. Deocamdată e foarte departe”

de Mihaela Stoica

De 8 Martie, le dăruim flori. Le oferim un gând bun. Celor mai tinere le urăm să rămână veşnic aşa, mamelor şi bunicilor noastre le dorim să ne trăiască mulţi ani. De această dată, însă, vă invităm să descoperim împreună poveştile unor femei frumoase prin reuşitele cu care şi-au încununat viaţa. În acest sfârşit de săptămână, Gândul vă prezintă FEMEIA: de la 20 la 80 de ani, cu toate experienţele şi visurile ei.

„La 40 de ani vreau să am cel puţin un copil. Nu mă văd făcând copii fără a fi căsătorită. Nu cred că o să mă păcălească nimeni”. La 25 de ani, actriţa Ada Condeescu spune că nu şi-a impus drumuri în viaţă, doar decizii luate la răscruci. De răscrucea anului 40, o mai despart multe experienţe şi multe împliniri. Aşa a învăţat-o tatăl ei că trebuie să curgă timpul. Cu împliniri şi, pe urmă, un copil care să îi desăvârşească viaţa. Deocamdată, faţa Adei este ea însăşi de copil, iar frica de bătrâneţe există, pentru ea, doar în teorie: „Îmi e teamă pentru cei din jur. Pentru buncii mei. Îmi e teamă că o să vină şi pentru mama. Ştiu că o să vină şi la mine, dar nu o simt”.

Şi pentru că răscrucea de 60 de ani e atât de departe pe drumul ei de parcă nici nu ar exista, o proiectează aşa cum vrea ea, pentru că i se pare „că nu se va întâmpla”. „La 60 de ani, eu mă văd 'în vână', având treabă, făcând sport. Aş vrea, deja, la 60 de ani să am şi nepoţi, locuind într-o casă frumoasă. România sau nu, că la vârsta aia ar trebui să îţi permiţi”.

Cine este Ada Condeescu: La 25 de ani, Ada Condeescu, fiica fostului director al Muzeului Literaturii Române, Dan Alexandru Condeescu, şi a unei literate este deja un nume cunoscut în cinematografia europeană, unde s-a impus cu rolurile principale din "Eu când vreau să fluier, fluier " şi "Loverboy", care i-au adus şi premii la festivaluri de film prestigioase - Berlin şi Sarajevo.

Mai jos, un interviu gândul despre femeia Ada Condeescu la 20 de ani:

Cum se simte Ada Condeescu, femeia,  la 25 de de ani?

Sincer, încă nu mă simt tocmai femeie, pot să spun. Probabil că mare vină are şi meseria pe care o fac. Mă simt în căutări, încă nu mă simt foarte matură decât atunci când trebuie să iau nişte hotărâri foarte importante, drumuri pe care trebuie să le iau. Mi se şi spune că arăt mult mai mică decât vârsta mea. În viaţa de zi cu zi pot spune că sunt foarte copilă.

Şi în oglindă cum te vezi, dimineaţa când te trezeşti, poate după ce te machiezi?

Mă machiez foarte rar.

De ce?

Poate şi pentru că nu simt nevoia. Sincer, când eram în generală am trecut printr-o fază rebelă, de machiaj puternic. Mama era foarte stresată şi credea că la 25 de ani o să am faţa distrusă.Eu sunt genul mai pe fugă, astfel că ritualul este mai rapid. Riduri încă nu am observat, decât unele de expresie. Nu am avut un şoc cu ele. Recunosc, însă, că multe lucruri le simt că se aşează altfel sau eu le privesc altfel faţă de acum un an, doi ani.

FOTO: Mihai Dăscălescu / Mediafax

În ce sens?

Chiar şi în partea practică, pot spune că vârsta mă face mai serioasă. Îmi calculez mai mult economiile, mă rog, cât de cât. Legat de sănătate, până acum vreo 2 ani nu mă interesau lucrurile astea, dar uşor, uşor m-am lăsat de fumat, am început să fac mai mult sport. Nu am simţit fizic ceva,dar la nivel mental mi-am dat seama că dacă atâţia oameni vorbesc de mâncatul sănătos, mai mult sport, de lucrurile exterioare palpabile, chiar e important şi chiar te ajută să trăieşti mai frumos.

La câţi ani te-ai apucat de fumat?

Ohoho (râde, n.red.)! Asta nu e o întrebare bună. Constant m-am apucat în clasa a IX-a, când aveam vreo 14 ani, m-au dat de şase ani la şcoală. Am fumat până acum doi ani. Din păcate, m-am reapucat din vară din cauza stresului la filmările din Croaţia (pentru Love Island n.r.). Acum, fumez din când în când. De fumat, practic, m-am apucat în şcoala generală. Am fost prinsă la timp şi aspru pedepsită.

În cel fel?

Nu am avut voie să ies din casă, să mai stau cu prietenii după ore. Fiind prinsă cu prietena mea cea mai bună, eram controlate. Eu de către mama, ea de către tatăl ei. Am fost luate la interogatoriu. De unde am avut bani? Câte ţigări pe zi? Pe atunci se vindeau la bucată, ne dădeau, fiind din cartier.

La vârsta de 10 ani, în primul rol din “Ştiati că trenurile spun poveşti cu infante?”

Ada, ce simţi că acum ştii şi nu cunoşteai la 17 - 18 ani?

În primul rând, la 18 ani am terminat liceul. Odată cu intrarea la facultate am aflat despre competiţie, generozitate, cum este să pierzi oameni foarte apropiaţi, despre cum să faci să reziste o prietenie. Bine, dacă este adevărată nu trebuie să faci nimic. Am descoperit ce înseamnă să ieşi din mediul tău în care eşti protejat, oblojit, şi să te loveşti de alte tipuri umane, de alte educaţii. Mi-am dat seama că este important, în special ca actor, să vezi cât mai multe. Nu mă refer aici numai la lumile marginalizate. Cum să faci să îi ajuţi şi pe ceilalţi. Cum să faci să nu te ia valul, şi asta este foarte important. Nu mă gândeam la lucrurile astea înainte, nici nu îmi puneam problema trăind alături de părinţii mei şi de prietenii lor. Odată cu intrarea în lumea actorilor şi a regizorilor, teatrelor, în ţară, în afară, am început să lucrez cu mine,  la ideea de a mă păstra înrădăcinată în nişte valori în care chiar cred şi pe care oamenii ar trebui să le respecte.

Şi care sunt acestea?

În primul rând prietenia. Un soi de respect, dar acela combinat cu drag, stimă, chiar şi umilinţa faţă de oameni care îţi sunt aproape, care te ajută sau nu. Mai este atenţia, asta nu e o valoare, dar este o trăsătură de caracter pe care o întâlnesc din ce în ce mai rar. Mă refer aici şi la atenţia aia pe care trebuie să o ai faţă de oameni chiar şi atunci când nu ţi-o cer neapărat. Să memorezi ceva legat de ei, care le-ar face sau nu plăcere. Pentru mine, detaliul este foarte important şi în actorie şi în viaţa de zi cu zi.

Mai este şi iubirea, care intră poate la generalităţi. Cum să faci să te păstrezi pe tine în lumea asta, şi aici nu ţine numai de România, care este foarte dificilă, ca să folosesc un cuvânt frumos, e delicată. E destul de greu să te lupţi şi să rezişti, trebuie să îţi şi placă. Mie îmi place să încasez, cum se zice în meseria noastră, să învăţ şi să aşez acolo.

Ai spus "iubire". Cum e iubirea acum faţă de cea din adolescenţă?

(Râde) E la fel de pasională, de instinctivă, eu fiind o astfel de fire. Îmi place să cred că instinctul meu are mai multă dreptate decât raţiunea mea, ceea ce este total imatur.

FOTO: Mihai Dăscălescu / Mediafax

Ai momente când mergi pe instinct?

Multe, majoritatea (râde), dar, într-adevăr, pot spune că m-am mai liniştit faţă de acum un an, doi ani, apropo de vârsta de 25 de ani. Iubirea uneori e aşezată, dar în cele mai multe cazuri este pe forţă (râde).

La ce vârstă te-ai îndrăgostit pentru prima dată?

(Râde) Nu ştiu, cred că atunci când am deschis prima oară ochii. Ştiu că eram foarte mică, probabil la grădiniţă, şi eram la bunicii mei din Turnu Severin şi am cunoscut un băiat cu ochii verzi, despre care peste ani m-am gândit că semăna cu Leonardo di Caprio. Acum nu mai îmi place genul ăsta.

Dar care este genul tău?

Mai degrabă prefer bruneţii. Cu cât înaintezi în vârstă, cred că vrei să cauţi ceva care are rezonanţă şi în tine mai apoi şi, probabil, că eu fiind mai brunetă îmi plac bruneţii. Îmi plac oamenii cu ochii mai profunzi, căprui, negri. Mă rog, nu ştiu, să nu fac vreo gafă (râde).

Ce cauţi la un bărbat, ce vrei să simţi la el?

În general ce caut şi la oameni. Un tip de comunicare, să spun aşa coup de foudre. Trebuie să fie legătura aia nevorbită, nerostită care se face prin ochi. Cuvintele sunt foarte importante şi fără ele nu prea putem să trăim, avem nevoie de vorbe şi, în general, de vorbe bune, dar nu este totul. Clar, am nevoie de un anumit tip de umor poate şi pentru că am fost înconjurată de mică de mult umor şi jocuri de cuvinte. În general, am nevoie de o inteligenţă ascuţită, de oameni atenţi în jurul lor, de oameni care ştiu să asculte, văd tot, simt tot, foarte prezenţi.

Rolul tău din "Loverboy", însă, nu presupunea iubire, ci agresiune, violenţă. Cum percepi aceste stări?

Într-un mod foarte straniu. Devin foarte nervoasă, agitată, îmi creşte pulsul foarte mult. În acelaşi timp, am fost pusă în situaţia să văd anumite scene, nu am fost implicată, eram spectator, dar prin spiritul meu de luptător îmi venea să sar. Am fost pusă şi în situaţia în care am sărit să apăr pe cineva, în luptă, în ciuda stării neplăcute pe care mi-o dădea.

Cu George Piştereanu în "Loverboy"

Cine era?

O colegă de platou. Am sărit şi mi-am luat-o, evident. Era o dispută umană. Nu îl cunoşteam pe omul ăla. A fost o conjunctură neaşteptată, lucrurile au degenerat rapid şi nasol. Am sărit pentru cineva care nu îmi era rudă, îmi era prietenă de câteva luni, aşa cât  apucasem să ne cunoaşteam.Nu îmi place să văd, dar dacă e ceva mă bag la luptă. Am stat şi m-am gândit cum am putut să sar fiind sub contract, lucrez cu faţa. Instinctul ăla de luptă a fost mai puternic decât acela că voi fi rănită. S-a şi întâmplat să nu putem lucra apoi vreo trei zile.

Din ce cauză?

Pentru că se vedea (râde) şi nu puteam să lucrăm din punct de vedere al camerei. Cum e vorba aia, eu simt că violenţa naşte violenţă. Eu am cumva nişte resurse de leoaică, trebuie să fiu în acţiune. Aş prefera, însă, să nu. Am chestia asta şi faţă de copii, faţă de ăştia mici care sunt cerşetori, care, deşi mă agasează uneori, îmi vine să sar pentru ei dacă îi văd ameninţaţi.

Cum percepi acum societatea faţă de cum o percepeai la 18 ani?

Pot spune că am aflat mai multe. O simt cumva la fel, pentru că şi când eram mică mergeam la ţară la bunicii mei şi vedeam romii în conflict cu românii sau sărăcie, nedreptate. Părinţii mei m-au răsfăţat sănătos, nu m-au ţinut departe de realitate. Acum m-am implicat eu în diverse proiecte sociale şi am aflat mai multe, dar nu mi se pare că e schimbată. Mi se pare că acum e mai deschisă şi aici mă refer la film. La teatru este, însă, mult mai închisă decât acum 10 ani când eram eu mică şi mergeam la teatru. S-a deschis pe zona de film şi filmul românesc este chemat şi apreciat.

Totuşi, sălile de teatru sunt în continuare pline...

Da, e adevărat. Se întâmplă, însă, din punctul meu de vedere, ceva foarte trist. Acum, la orice piesă de teatru, indiferent că e foarte bună sau foarte proastă, nu trebuie să fii în breaslă ca să vezi că o piesă este foarte proastă, oamenii se ridică în picioare şi aplaudă. Practic, din punctul meu de vedere, nu mai ai niciun criteriu al spectatorului. Nu poţi să te ridici la un spectacol vizibil prost să aplauzi. Mi se pare trist şi inadmisibil.

Ştiu că îţi place foarte mult călăria şi ai spus deseori că asta te-a ajutat să te dezvolţi psihic...

Da, am învăţat să călăresc la herghelia unor prieteni de familie. Pe partea de dezvoltare este parteneriatul ăsta pe care îl ai cu ceva viu care nu e om şi nu vorbeşte şi nu te ascultă prin cuvânt. Te ajută să interacţionezi prin simţire, dincolo de partea aia de îmboldire prin forţa fizică. De exemplu, ajungi la nişte fineţuri în relaţie fără să foloseşti nicio forţă fizică şi ajungi ca animalul să plece cu tine la galop în timp ce tu vrei. Mi se pare că trece cumva din zona de sport. Există şi la el zile şi zile, ca la om. Acum, din păcate, herghelia respectivă este în altă parte şi călăresc mai rar.

FOTO: Arhivă personală

Dincolo de roluri, care sunt realizările tale?

Cea mai mare realizare este premiul Shooting Stars de la Berlin. Pentru mine, sufleteşte, este premiul de la Sarajevo. În acelaşi timp, e o mare realizare şi faptul că anul trecut am filmat două filme în engleză. La 40, respectiv 60 de ani, probabil te gândeşti la câte premii ai adunat. Faptul că până la 25 de ani am realizat cinci filme în care am avut rolul principal, asta e cel mai important. Bineînţeles că premiul a crescut importanţa produsului, ca să spun aşa. Dincolo de asta am cunoscut nişte oameni care m-au ajutat la nivel interior şi fără de care nu aş fi avut evoluţia asta. Simt că aş fi fost mult mai săracă dacă nu aş fi lucrat cu Strada Film. Ei au făcut 10 ani de producţie, iar eu cinci de film. Sper să fac filme bune în continuare, la nivel important.

Sunt lucruri pe care nu ai reuşit să le realizezi, împlineşti, deşi ţi-ai fi dorit?

Sunt mijloace care ţin de actorie. Sunt mijloace de care nu ai nevoie mereu, dar când nu le ai e greu. Spre exemplu, la filmările din Croaţia (pentru Love Island n.r.) am avut nevoie de zona de canto şi timpul a fost scurt. Ştiu că dacă aş fi fost pregătită, dacă în şcoală aş fi acordat mai multă importanţă, ar fi fost mai simplu. Pe zona de profesie îmi e ciudă pe mine că nu am găsit încă un agent. Nu m-am dat tare peste cap cu asta, acum caut serios. Am un agent neamţ, dar nu sunt mulţumită de el. Şi germana este poate o dificultate. Poate şi dintr-un răsfăţ, recunosc, nu am învăţat limba pentru că nici nu îmi place, nu o simt, nu mă atrage.

Dar personal?

Încă nu simt să fac lucrurile astea pe care le face tot omul. Spre exemplu, să mă căsătoresc, să fac copil. Mi se pare că trebuie să împlinesc lucruri ca să fac un copil. Mi se pare că trebuie să mai învăţ despre cum să fii generos, cum să educi un om. Mai am mult de lucru la autoeducaţie, în sensul uman. Eu nu aş lăsa lucrurile astea să se întâmple. Lucrurile astea trebuie să le faci cu mare responsabilitate, să ştii că vrei şi poţi.

Îţi place să îţi programezi lucrurile?

Sincer, nu. Când vine, însă, vorba despre nişte responsabilităţi enorme cum este viaţa unui copil, nu poţi să îţi baţi joc. Mi se pare că trebuie să fii echilibrat, trebuie să îţi aloci un anumit timp. Văd o mare lipsă de responsabilitate în chestia asta: "Hai să facem un copil, ca să facem". E trist că se întâmplă asta. Pentru mine, copilul este de programat.

FOTO: Arhivă personală

Dar dezamăgirile, cum sunt faţă de cele de dinainte de 20 de ani?

Uitându-te în jur, vezi multe. Pornind de la ce se întâmplă în politică, la ce se întâmplă cu filmul, la unii oameni care ajung în poziţii în care nu au nimic de spus. Cel mai mult mă dezamăgeşte lipsa de sinceritate, de generozitate, de echilibru profesional, aşa, meseria asta este subiectivă şi ţine de gust. Acum am trecut peste furia respectivă, însă, şi mi-am dat seama că eu am drumul meu. Cred că asta este singura salvare pentru lumea în care trăim, să te autoevaluezi corect, să ştii ce ai de făcut, de spus, dacă ai ceva de spus, că poate nu ai nimic. Să mergi cu dăruire şi sinceritate. E foarte important să nu te murdăreşti de toate lucrurile astea şi de ce se întâmplă în jurul tău.

De enervat, ce te enervează cel mai tare?

Cred că mă deranjează oamenii încrâncenaţi fără motiv. Ca senzaţie, mă refer. În metrou au mai văzut oameni care comentează negativ, doar de dragul de a comenta. Înainte pe la 18 - 19 ani ţineam în mine. Acum le mai spun, însă, dar fără supărare. Am învăţat să îmi stăpânesc implicarea emoţională în tot, pentru că nu are sens să îmi fac rău singură.

Hai să facem nişte exerciţii de imaginaţie. Pornesc, însă de la certitudini şi te întreb cum te vedeai la 20 şi ceva de ani în adolescenţă?

Fiind un om pe instinct, nu mi-am propus drumuri, doar când apărea o răscruce. În liceu mă duceam doar la materiile care îmi plăceau, de exemplu română şi italiană. Îmi plăcea să mă duc la meciurile de baschet cu colegii. În clasa a XI-a am realizat că îmi place literatura italiană, iar în clasa a  XII-a că trebuie neapărat să iau BAC-ul, ca să intru la teatru. Mamei şi tatălui meu nu le venea să creadă că dintr-o dată mă duc cu interes la şcoală. Bine, nu luam eu înainte note mici, dar nu eram aşa concentrată.

FOTO: Arhivă personală

Poţi să îţi stabileşti, însă, într-un joc imaginativ, două praguri, la 40 de ani şi la 60 de ani. Cum te-ai vedea astăzi la vârstele alea?

40 mi se pare aşa ciudat.

Nu mă refer numai la carieră, ci la tine, la ceilalţi.

La 40, cred că o să am un copil, cel puţin (râde). Mi-am amintit acum că atunci când eram în liceu, împreună cu prietenele mele, ne proiectam rochia de mireasă, cum o să ne căsătorim, dar nu la 20 de ani. Ni se părea că e mai încolo.

La 60 de ani, eu mă văd "în vînă", având treabă, făcând sport. Aş vrea, deja, la 60 de ani să am şi nepoţi, locuind într-o casă frumoasă. România sau nu, că la vârsta aia ar trebui să îţi permiţi.

Mâ gândesc la 60 de ani aşa precum nu există şi de asta pot să proiectez cum vreau, că mi se pare că nu se va întâmpla. La 40 mi se pare mult . Ştiu că peste 15 ani o să spun: "Eee, ziceam aşa". La 40 de ani, clar vreau să am un copil.

Să fii şi căsătorită?

Da. Am nişte principii foarte clare (râde). Nu ştiu dacă o să reuşească cineva care să mă păcălească. Nu mă văd făcând copii fără a fi căsătorită. Asta nu înseamnă că nu mă pot căsători mâine şi pot să fac un copil peste un an şi un pic sau peste doi. Nu am o problemă cu căsătoria.

Apropo de 40 de ani, mă văd făcând chestii de teatru, călătorind foarte mult şi având o familie. Aici e greu, dar se poate să le combini aşa. E ciudat.

Şi tu ai trăit într-o familie în care părinţii erau divorţaţi..

Deşi ai mei s-au despărţit pe când eram mică, am trăit în două famili fericite. Tata cumva mi-a instaurat într-un fel ideea asta că trebuie mai întâi să împlinesc anumite lucruri şi apoi să mă căsătoresc. Tata m-a făcut la 37 de ani. Mai am un frate vitreg din prima lui căsătorie, mai mare cu 11 ani.

FOTO: Arhivă personală

Ce simţi că nu poţi realiza acum şi vei putea mai târziu?

Profesional, în primul rând în zona de roluri.

În facultate ai jucat roluri de compoziţie de femeie matură? Cum le-ai simţit?

Da şi am lucrat ceva la ele. Unul a fost Ioana Boiu, în "Suflete Tari, şi Elena Andreevna din "Unchiul Vanea", care era tipa super relaxată de care se îndrăgosteau toţi de la moşie. Mi-a fost greu, cel puţin la "Unchiul Vanea", pentru că era şi un alt fel de educaţie. Deşi făceam bucăţi de piesă, noi luam rolul foarte în serios şi munceam mult. Eu fiind şi cu faţă de copilă, am lucrat mult pe parte de ţinută, de sobrietate. Ţin minte că mă plimbam pe holurile alea într-o rochie neagră împreună cu regizoarea Sânziana Stoican.

Îţi este frică de bătrâneţe?

Teoretic, da.

Ai temeri?

Faţă de mine nu, pentru că o simt foarte departe. E şi faptul că sunt eu aşa. Şi prietenii mei au spiritul ăsta de copii, de joc, de voie bună. Îmi e teamă pentru cei din jur. Pentru bunicii mei. Îmi e teamă că o să vină şi pentru mama. La oamenii din familia mea, la prietenii părinţilor care mă ştiu de mică şi acum au o vârstă. Eu mă iau cu una, cu alta, alerg. Nu am timp să mă gândesc să văd o urmă de ceva pe mine. Ştiu că o să vină şi la mine, dar nu o simt. Probabil, pe la 40 o să simt.

FOTO: Arhivă personală

Ce vârstă are mama ta?

Are 57.

Cum o vezi tu?

E grijulie, cumva a căpătat şi ea, în timp, încredere în mine. Eram mult mai agitată şi mai neliniştită decât atunci când eram mică.  Eu m-am mutat de la ea de şase ani, dar ne vedem des.

Dar fizic, cum o vezi?

Mama a fost în tinereţe o femeie foarte frumoasă. Şi astăzi arată foarte bine, are un ten natural foarte frumos, nu se machiază pentru că nu are nevoie. Îi plac foarte mult parfumurile.

De la tata mi-a rămas pasiunea pentru parfumuri. Mergând foarte mult în străinătate îmi aducea drept cadou la întoarcere câte un parfum. Am o pasiune pentru parfumuri, mă duc la parfumeri de nişă, îmi plac parfumurile mai speciale şi pe care nu le găseşti în jurul tău. Sincer îmi place şi mie să fiu altfel.

Ai spus că ai încceput să fii atentă la ce mănânci, dar la produsele de înfrumuseţare? Ce părere ai despre cele despre care să spune că sunt organice?

Prefer Channel şi Dior pentru faţă şi ten, deoarece actorul trebuie să aibă o faţă frumoasă şi sănătoasă pentru mult timp, nu e vorba că nu cred în produsele bio, dar deja mă înţeleg foarte bine cu aceste produse pe care le folosesc de mai mult timp. Am trecut prin mai multe etape de selecţie până ce am ajuns sa folosesc aceste produse care mi se potrivesc foarte bine, de altfel prefer să le cumpăr din străinătate de la «mama lor». Practic este o investiţie pe care o fac în tenul meu.

Ce simţi că nu ai putea să faci niciodată?

Nu există lucruri pe care nu aş putea azi să le fac. Îmi plac sporturile extreme, îmi place să îmi depăşesc limitele, când simt o frică întreprind toate eforturile pentru a trece peste ea.

Cum te relaxezi?

Sincer cea mai plăcută relaxare este evadarea din Bucureşti. Când sunt în oraş, îmi place să mai gătesc, de regulă reţete mai ciudate. Îmi place să citesc, mă uit la filme, iar în zilele când mă relaxez nu răspund la telefon.

Cine a avut cea mai mare influenţă asupra ta?

Sunt câţiva oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieţii. În primul rând părinţii mei, prieteni de familie cărora nu le voi da acum numele, oamenii cu care am lucrat printre care se numără Cătălin Mitulescu şi Florin Şerban. În evoluţia mea profesională a contat enorm că am avut aceste trei filme cu aceeaşi casă de producţie, pentru că te dezvolţi altfel într-un mediu bun, cald,  de oameni care ţin la tine, oameni care te-au văzut evoluând. I-aş menţiona şi pe o bună parte din profesorii mei din facultate, dar şi două profesoare de italiană din liceu Sorina Venier şi Iunia Mircescu care mi-au insuflat dorinţa de cunoştere. Nu pot să îi uit pe prietenii apropiaţi care au fost mereu lângă mine.

Împreună cu actorul Florin Zamfirescu, prieten de familie şi cel care a dus-o să vadă primul film la cinema : "Forrest Gump"

Ce faci acum?

Deocamdata am două proiecte. Următorul film al lui Cătălin Mitulescu ce va fi filmat anul acesta. Despre cel de al doilea nu pot încă vorbi, dar va fi o surpriză, încă se lucreză. Anul acesta vor fi gata cele două filme pe care le-am filmat anul trecut «Love Island» şi  «Lady of Csejte». Ultimul este o producţie americană în colaborare cu MediaPro, unde joc primul meu rol negativ din carieră.

Sursa:

http://www.gandul.info/interviurile-gandul/femeia-la-20-de-ani-ada-condeescu-actrita-probabil-o-sa-simt-batranetea-pe-la-40-de-ani-deocamdata-e-foarte-departe-12209324