CORINA-ROTH

Zero plus zero

Autor: Ana-Maria Păunescu

La nimicul pe care îl avem adunăm unu. Şi ne dă cu minus, chiar dacă pronosticurile anunţaseră, la ultimele buletine de ştiri difuzate pe posturi internaţionale, că se apropie cu paşi repezi o perioadă luminoasă, că după cele rele vin cele bune şi tot aşa cu clişeele gândirii pozitive. La minusul obţinut adunăm iarăşi un unu, din dorinţa nestăvilită de a da contur imposibilului şi de a ne păcăli, tot maiinsistent şi tot mai enervant, că nu e bine să ne dăm bătuţi, chiar dacă ne aflăm, de ani şi ani, la o minţită a doua încercare. Adunăm, ziceam, unu şi ne dă ezitare. Pentru că matematica nu mai e demult ce-a fost şi nici oamenii, dacă e să o luăm aşa, nu mai sunt de o eternitate (sau de două!) fiinţe perfecte, dotate cu gândire şi conştiinţă. La ezitarea obţinută adunăm, din lăcomie, probabil, încă un unu. Şi ne dă zero plus zero. Ni se face frig, ni se face frică, ni se dau peste cap amănuntele şi obiceiurile, începem să plângem până nu mai avem energie să ridicăm capul din pernă, începem să râdem nervos de noi înşine, de cât de mici şi de anormali am ajuns să fim, după doar o viaţă trăită în ritmul de astăzi, impus, nu ştim de cine, nu ştim de ce, fără menajamente. La acest pasionant zero plus zero obţinut, care sfidează, cu sau fără voia sa, toate regulile moralei şi obişnuinţei, adunăm, pentru că ne place adunarea şi pentru că, oricum, dintre toate operaţiile matematice, aceasta-i cea mai simplă, un zero virgulă cinci. Ne jucăm cu focul. Ne dă zero virgulă zero. Socotim din nou , pentru că ni se pare că undeva s-a strecurat o greşeală, dar, surpriză: oricât am repeta verificarea, dă la fel. Scoatem din sertarul cu de toate calculatorul, ca să ne confirme el că avem dreptate şi că rezultatul nu are cum să fie atât de dur cu noi, şi, cu un nod proaspăt instalat în gât, citim pe ecranul puţin prăfuit şi puţin decolorat un ilogic zero virgulă zero. Pasul următor? Previzibil. Mai adunăm un unu. O luăm de la capăt. Pentru că începuturile ies întotdeauna bine. De fapt, nu întotdeauna. De fapt, aproape niciodată. N-are nimic. Am apucat să adunăm. Ne dă joc de glezne. Pentru că merităm. Pentru că n-avem ce face cu el. Privim în urmă la nimicul de la care am plecat. Un joc de glezne tot e ceva… Poate că dacă am îndrăzni să mergem mai departe am ieşi în câştig până la sfârşitul socotelilor. Dar sfârşitul sfârşitului pândeşte de undeva, de aproape sau de departe, din spate sau din faţă, de pe stânga sau de pe dreapta şi noi suntem prea ocupaţi ca să-l observăm. Încearcă să ne ia prin surprindere, aşa cum se întâmplă de obicei când oamenii uită că există timp. Noi, însă, perfecţionişti şi prieteni cu inerţia, mai facem o adunare. Ultima, afirmăm curajos. La jocul de glezne obţinut adunăm un unu. Alt unu. Un unu sinonim şi cu zero şi cu doi. Sfidăm şi noi matematica, în numele procedurii. Ne dă ora de vară. Abia atunci, punem de la noi un zâmbet resemnat, pentru că ştim că de-acolo vine absurdul. Din ora aceea care ni s-a furat din ceasuri, din ora aceea care ni s-a furat din viaţă…

Sursa:

http://jurnalul.ro/editorial/zero-plus-zero-664724.html

Postare by Vali Amon.