.jpg)
Poem prăfuit
De ar putea să fie aşa uşor, aş scrie
În fiecare clipă poeme pentru voi.
Dar stau tăceri ascunse în foaia de hârtie
Şi-mi cern atâtea lacrimi, printre atâtea ploi!
Sunt unii care-mi strigă să mă adun că-s toată
Pierdută între umbre, încarcerată-n rău
Că nu iubesc lumina şi că sunt o erată
La tot ce-a vrut destinul să-mi hărăzească. Zău,
Dacă mai ştiu pe cine să mai ascult şi care
Îmi este mai aproape şi binele îmi vrea?
Aş pune, de se poate, şi eu o întrebare:
Oare sunt aşa slută şi chiar aşa de rea?
De lecţii sunt sătulă, mi-s anii prea grămadă
Să mai ascult la stele, să mai aştept minuni;
Ca orbii se aruncă nebunii să mă vadă
Cum mă împiedic iarăşi...şi mulţi se cred prea buni
Şi mă privesc mai altfel, de pe o-naltă treaptă
Având în mână sceptrul, ameninţând cu foc;
De după colţ, blesteme mă-ngână şi m-aşteaptă
Şi nu mai au nebunii de mine niciun loc...
Aş scrie fără scâncet şi lamentări banale
Aşa cum mi se plânge o doamnă, că o fac
Dar, nu mă ştiu o mască şi nu scriu osanale
De m-ar plăti cu aur, mai bine tac şi tac...
Şi de mă prinde toamna, de mână, să-mi aducă
Aminte că sunt vie şi încă pot să strig,
Eu o să scrijelesc cu fruntea gând de ducă
Să nu mă prindă iarna şi să nu tac de frig...
Şi de-i greu, eu tot voi scrie, câte un poem banal
Voi să mă primiţi, prieteni, doar în versul meu de bal!
Cu drag, tuturor celor care ştiu că nu am mască şi nici nu voi avea vreodată...
Vio Petre
De ar putea să fie aşa uşor, aş scrie
În fiecare clipă poeme pentru voi.
Dar stau tăceri ascunse în foaia de hârtie
Şi-mi cern atâtea lacrimi, printre atâtea ploi!
Sunt unii care-mi strigă să mă adun că-s toată
Pierdută între umbre, încarcerată-n rău
Că nu iubesc lumina şi că sunt o erată
La tot ce-a vrut destinul să-mi hărăzească. Zău,
Dacă mai ştiu pe cine să mai ascult şi care
Îmi este mai aproape şi binele îmi vrea?
Aş pune, de se poate, şi eu o întrebare:
Oare sunt aşa slută şi chiar aşa de rea?
De lecţii sunt sătulă, mi-s anii prea grămadă
Să mai ascult la stele, să mai aştept minuni;
Ca orbii se aruncă nebunii să mă vadă
Cum mă împiedic iarăşi...şi mulţi se cred prea buni
Şi mă privesc mai altfel, de pe o-naltă treaptă
Având în mână sceptrul, ameninţând cu foc;
De după colţ, blesteme mă-ngână şi m-aşteaptă
Şi nu mai au nebunii de mine niciun loc...
Aş scrie fără scâncet şi lamentări banale
Aşa cum mi se plânge o doamnă, că o fac
Dar, nu mă ştiu o mască şi nu scriu osanale
De m-ar plăti cu aur, mai bine tac şi tac...
Şi de mă prinde toamna, de mână, să-mi aducă
Aminte că sunt vie şi încă pot să strig,
Eu o să scrijelesc cu fruntea gând de ducă
Să nu mă prindă iarna şi să nu tac de frig...
Şi de-i greu, eu tot voi scrie, câte un poem banal
Voi să mă primiţi, prieteni, doar în versul meu de bal!
Cu drag, tuturor celor care ştiu că nu am mască şi nici nu voi avea vreodată...
Vio Petre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu