CORINA-ROTH

CASA DE ACASĂ

Când, prin nori grei, se prăbuşeşte-o ţară,
Iar junii ei se simt pe dinafară
Bătrânii devin încă o povară
Şi steaua ei o vorbă de ocară…
*
O ţară nu-i un spaţiu oarecare,
C-un gard înalt pe care scrie „Ţară”,
Spre-a rupe ce-i al ei de ce-i afară,
Durată-n timp şi strânsă în hotare.

O ţară nu-i o oază protejată,
Ci un soldat aflat în apărare,
Supus la o eternă confruntare
Prin lumea de nelume sufocată.

O junglă de conflicte-nvolburată,
Avidă de măriri şi de avere
Şi-mbolnăvită groaznic de Putere
Ca timpul nemuririi de durată.

Aşa arată, astăzi, lumea noastră,
Brăzdată de reţele infinite
Şi prinsă în războaie nesfârşite
Ca steaua nopţii-n zarea ei albastră.

Dar steaua noastră nu-i o stea polară,
Reper pe cerul nopţilor senine,
Nici un tărâm ce-a evadat din sine
Ca un vulcan ce merită să piară.

N-avem o stea, pe cer nu mai sunt stele,
Le-a-nchis lumina-n vile somptuoase,
Iar ţara s-a pierdut în minţile soioase,
Ce caută doar binepentru ele.

Dar ţară nu-i un fagure de miere,
Cu trântori care spun că sunt albine,
Cu hoţi ce se-nmulţesc fără ruşine
Cu inşi ce-şi vând onoarea pe putere.

O ţară este locu-n care omul
Se simte Om de drept, la el acasă,
O ţară este singura lui casă,
Livada-n care creşte liber pomul.

O ţară-ar trebui mereu să fie,
Un colţişor de rai şi o cetate,
Dar şi un spaţiu plin de bunătate
În care omul sigur să se ştie.

O ţară este-un nor în vântul vremii,
Şi nimeni n-are chef s-o protejeze,
Iar omul e-ndemnat să emigreze,
Un fulg ce evadează-n miezul iernii.

Dar ţara-i şi corabie pe valuri,
Şi-atunci când guvernarea nu e bună
Se poate scufunda, într-o furtună,
Pe-oceanul fără drumuri, fără maluri.

O ţară este-o zonă de putere
Mai mică sau mai mare, cum se poate,
O ţară este miezul de cetate,
Un vis profund care în zori nu piere.

Căci ţara este singura putere
Din care cetăţeanul se nutreşte
Şi omul încă liber mai trăieşte
Ca bradul în păduri de conifere.

O ţară este haina călduroasă,
Ce te fereşte când te bate vântul,
E limba care mângâie cuvântul,
O ţară este casa de acasă.

O ţară, pentru om, e-o vorbă sfântă
Aşa a fost şi tot aşa mai este,
Deşi, spun unii, asta-i doar poveste
Pe care numai proştii-o mai cuvântă.

Azi, omul lumii nu mai vrea o ţară
Se duce unde e plătit mai bine,
O marfă ce se vinde pentru sine,
Căci omu-şi duce marea lui povară.

Se vând copii, savanţi, cartofi şi miere,
Comerţ cu oameni care nu-s bolnavi
Şi care sunt doar noii lumii sclavi,
Căci omul pentru lume-i, azi, durere…

Raportul între state-i o avere,
Se cumpără, la târg, inteligenţe,
Se caută savanţi şi competenţe,
Câştigă doar acel ce-i în putere.

Mai dai un pol, mai cumperi o valoare,
Un om sau un plaivaz, un semn de carte
Şi mergi în bătălie mai departe,
Când ai putere, eşti şi nor şi soare…

Puterea-i un principiu inter-naţii…
Eşti fericit, atunci când ai de toate,
Când poţi să dai din vorbe şi din coate,
Când eşti, în top, cu mult mai sus ca alţii!…

Puterea-înseamnă-n lume foarte multe,
Avere, bani, castele, viitură,
Şi vocea care vine din cultură.
Pe care poate-oricine s-o asculte.

O ţară este-o lume milenară,
Trecută prin furtuni şi prin dezastre,
Şi-înnobilată-n sufletele noastre,
C-un nume scump şi dreptul sfânt de Ţară…

…Sunt însă inşi ce cred c-ar fi mai bine
Să renunţăm la dreptul la o Ţară
Şi să ieşim din graniţe afară
Ca trenul care sare de pe şine…

Pentru tembeli, o ţară-i o-închisoare,
Ei nu sunt nici soldaţi, nici responsabili,
Ci doar un soi ingrat de mizerabili
Ce cred că ţara-i doar o impostoare.

…Când cei care trudesc pe-aceeaşi glie,
Îşi uită graiul şi învaţă altul,
Şi când ţăranu-şi vinde-n hăuri satul
Atunci şi dragostea de ţară se prescrie.

Când neamul tău de-acas’ nu te mai doare
Şi vrei să fii plecat pe veci în lume,
Când nimeni despre ţară nu-ţi mai spune
Şi vrei să ai un nou locşor sub soare,

Când crezi că lumea mare te primeşte
Cu flori de colţ, cu lauri, cu iubire,
Şi-ţi cauţi un alt loc de mântuire,
Sau doar un colţ de nor ce te umbreşte,

Şi pleci departe, alungat de-acasă
De griji şi de nevoi, sau de guverne,
Devii o marfă-n pieţele externe
Şi de ai tăi, de-acasă, nu-ţi mai pasă.

Sau când guvernul ţării te alungă
Şi-ţi spune să te duci în patru-vânturi,
Să-ţi cauţi altă ţară şi-alte gânduri,
În care nici un dor să nu te-ajungă,

Când cei ce te conduc au vândut totul
Pe bani de buzunar sau pe avere,
Pe flori de soc uscat sau pe putere
Şi ţi-au furat c-un kil de sare votul,

Când tu eşti iarăşi sclav şi ţara e datoare
La sfinţi, la bănci, la porţi financiare
Şi tu trăieşti din datorii bancare
Ca omul care n-are loc sub soare,

Când medicii români se duc afară
Că-n ţară sunt bolnavi fără spitale,
Şi unde şi salariu-i mult mai mare,
Ce sens mai are să rămâi în ţară?

Profesori care-şi caută-o clasă,
Manageri care n-au ce să conducă,
Copii ce cresc doar cu un dor de ducă,
Şi nu mai ştiu de dorul de acasă,

Cei ce rămân aici doar să voteze
Pe cei ce-au pus o ţară la vânzare
Să-şi umple din dezastre buzunare
N-au nici curaj din iad să emigreze.

Şi tac ca cimitirul pe morminte,
Ca turma fără oi, ca satul fără câini,
Ca sclavii puşi în lanţuri de stăpâni,
Ca limba fără vorbe şi cuvinte.

E mult prea vag cuvântul libertate,
Când libertatea nu înseamnă ţară,
Ci vântul care bate de afară
Sau seismul care-n poarta casei bate.

De ai un job, de casă nu-ţi mai pasă,
Eşti nevoit să crezi că-ţi este locul
În acel punct unde te-a dus norocul…,
Dar ţara-ţi este casa de acasă.

Gheorghe Văduva,
Bălţăteşti, 04 august 2011
Vă dorim un gând senin în fiecare clipă grea a vieţii! Tot respectul, Ella Dany, şi poetul Gheorghe Văduva