CORINA-ROTH

Îmbrațișarea de la Vama Veche

Marius Tucă

I-am găsit pe plajă.
Îmbrățișați,
într-un sac de dormit desfăcut. 
Niciunul din ei n-avea mai mult de 20 de ani.
Amândoi subțiri, ea îmbrăcată într-o pereche de blugi,
un tricou cu mânecă lungă, cu pantofi sport, ciorapi roșii flaușați,
el îmbrăcat doar într-un șort și tricou.
Probabil că toată noaptea dormiseră acolo,
poate doar răsăritul să-i fi trezit,
pentru ca apoi să se scufunde iar
într-o îmbrățișare adâncă.
Nu erau deranjați de oamenii care ajunseseră la acea oră pe plajă.
De fapt, nici nu-i vedeau.
Epava de la Vama Veche, aflată aproape de țărm,
era singurul martor al unei nopți
de care încă nu puteau să se despartă.
S-au ridicat ușor în picioare și, încet-încet,
îmbrățișările tandre de mai devreme s-au transformat dintr-o dată
în îmbrățișări lungi, aproape sălbatice.
Mă uitam la ei și parcă nu mai aveau greutate.
Se îmbrățișau de li se topeau oasele,
cu ochii închiși,
unul peste umărul celuilalt.
Când și când se sărutau,
pentru a putea să-și ducă mai departe îmbrățișarea.
Care se transforma acum,
după ce toată noaptea fusese o îmbrățișare a fericirii, a extazului,
într-una plină de suferință.
Era o îmbrățișare nepământeană,
care făcea ca timpul să stea pe loc,
iar Vama Veche să se scufunde sub greutatea ei.
Privindu-i, îmi plăcea să cred
că în noaptea care trecuse peste trupurile lor,
nu gustaseră plăcerea dragostei.
Doar o adulmecaseră până la nebunie,
până când hainele, așa îmbrăcate,
nu mai putuseră să-i oprească
să simtă împlinirea.
Nu se iubiseră goi,
de teamă că nu vor putea duce această povară
prea mare pentru sufletul lor.
Mai bine să trăiască regretul decât povara.
Povara care se duce mai mult cu sufletul decât cu mintea.
Continuau să se îmbrățișeze straniu,
aproape nemișcați.
Forfota din jur îi făcea și mai mult rupți de realitatea murdară,
o realitate pe care ei o abandonaseră demult.
Mi-aș fi dorit atât de tare ca îmbrățișarea lor
să nu se mai termine,
să se eternizeze
ca un model de iubire a despărțirii,
de despărțire a iubirii.
Imaginea lor avea ceva de prima și ultima noapte de dragoste.
Viața le dăruise această stare supremă,
și ei o mușcaseră până la sânge.
Deja începuse să-i doară,
ar fi plecat pe mare,
ar fi plecat oriunde,
ar fi plecat nicăieri,
măcar până le va fi trecut imensa durere din piept.
Și avuseseră nevoie doar de o bucățică de țărm,
de o epavă, de Vama Veche
pentru a trăi o poveste
care să le sfâșie sufletele de bucurie
și de durere, totodată.
Începuseră să mă doară ochii, privindu-i.
M-am uitat o clipă spre mare
și, când mi-am întors privirea spre ei,
plecaseră.
De-acum se amestecau în mulțime,
trăindu-și unul fără celălalt durerea, suferința.
Deveniseră pământeni…