CORINA-ROTH

Te-aştept în alb poezie de  Gheorghe Văduva

Tu ai plecat cu tine, orașul e pustiu, Iar oamenii n-au umbre, străzile n-au soare, Şi totul pare-acum un vis din depărtare, Eu m-am închis în suflet și, de-am rămas, nu știu.
De-aici, din viaţa noastră, mă mai gândesc la noi, Dar ai plecat și gândul și el va fi plecat Acolo unde timpul din noi s-a-întunecat, Iar razele de soare s-au transformat în ploi.
Te simţi, cred eu, mai bine, poate mai ești pe drum, Nu știu nimic de tine, dar sper că ai ajuns Acolo-n depărtarea în care te-ai ascuns, Poate privești la visuri, prin alte nopţi, acum.
Nu știu de te mai doare durerea de demult, Durerea din cuvinte, durerea din tăceri, Că toată viaţa noastră-i plină de dureri, Nici dacă astăzi gândul mai pot să ţi-l ascult.
E-n viaţa mea furtună, sau nu mai e nimic, Tu ai plecat, iar timpul s-a pustiit de dor Şi valul de cuvinte s-a prefăcut în nor, M-am rătăcit în suflet și nu mai știu ce-mi zic.
Eram bolnav de tine, sau doar îndrăgostit, Acuma, când sunt singur, dezleg plecare ta, Reper târziu de viaţă, pierdut din zarea mea, Când gândul fericirii se cere regândit.
Acolo-n depărtare, mă chem acum și eu, Să fiu iar lângă tine, să te privesc intens, Din conul strâmt de viaţă să caut un nou sens Chemărilor bizare din orizontul meu.
Acum un sfert de viaţă, plângeai pe-aerodrom, Veneai, din zări străine, acasă, în Cuvânt, Din cerul plin de visuri, la tine, pe pământ… Eu ţi-am promis o lume, tu mi-ai cerut un Om.
Erai ca o lumină și-n soare te priveam Şi-n frumuseţea clipei, ţi-am spus un bun venit, Tu te-ai uitat la mine și eu m-am primenit, Te mângâiam cu ochii, prin ochii tăi vedeam.
Aveai o rochie simplă și sâni de crin deschis, Vream să te strâng în braţe, dar nu-ndrăzneam s-o fac, Căci sufletul vorbește prin vorbele ce tac, Iar noi n-avem puterea ca să ieșim din vis.
Mai credem că femeia pe care o iubim Nu e decât o floare ce crește-n noi oricum, Cu rochii de petale, cu suflet de parfum, Prinţesă din povestea pe care ne-o dorim.
Dar ai plecat departe și nu mai pot să știu De ai vreun gând cu mine, de vrei să te-nsoţesc, De pot spera la umbre, de pot să te iubesc, De pot vreodată-n viaţă în viaţa ta să fiu.
Ştiu că te doare gândul și oamenii te dor, Că ești dezamăgită, că nu mai știi ce-ţi ești, Că nu vrei vreodată la gând să te gândești Dar soarele nu-înseamnă doar un etern decor
……………………………………………………. Te-aștept când va fi umbră, când vei voi să vii, Şi-am să mă fac o punte să treci peste dureri, Din iernile-ngheţate, în flori de primăveri Şi să culegi luceferi din serile târzii.
Şi nu contează timpul, oricum, e trecător, Ci doar speranţa prinsă pe lumile de gând Că vei veni acasă, la tine, în curând, Şi vei deschide poarta acelui vis de zbor,
Că vei fi iar acasă, ca pasărea-n pridvor, Când iarna viscolește căldura de pe prag, Când dorul te aduce la cel ce-ţi este drag Şi timpul se conjugă cu verbul viitor…
Voi fi aici, cu tine, de vrei să mă mai vezi, Ţi-oi obloji o rană, de nu s-a vindecat, Ţi-o spune o poveste de Omul așteptat, Un pom ucis de umbra imenselor livezi.
Şi-apoi ţi-oi umple viaţa cu un nectar din zori Voi fi din nou albină în stupul tău frumos, Voi merge toată ziua prin aer și pe jos Ca să-ţi alin durerea cu un buchet de flori.
Dar lasă-mă, prinţeso, să te aștept în vis, Se te privesc în suflet, să te ascult în vers, Să luminez prin tine o stea din Univers Şi să-ţi deschid o poartă când alta ţi s-a-închis.

Gheorghe Văduva