.jpg)
Născută la poalele munţilor Piatra Craiului, în toamna anului 1973, Marilena Bita Preda este un om sensibil, puternic şi frumos, care are o pasiune mai puţin întâlnită în ziua de azi: din resturi de lemn realizează colaje rustice: flori, frunze, stele, fluturi, animale. Ea va participa la o expoziţie care va avea loc în luna februarie în Franţa, unde a fost invitată de un artist plastic fascinat de operele ei.
Cum i-a venit ideea să migălească flori şi inimioare din deşeuri lemnoase, care ar fi trebuit să ajungă pe foc? Ne povesteşte chiar ea: „Eu lucrez la o mare fabrică de furnire estetice din Braşov. Lucram la utilajul meu, aparat care realizează eliminarea defectelor din furnire, când am văzut pe banda de deşeuri… o jumătate deCAP
de iepure. Aşa mi s-a părut mie. Am luat pachetul, l-am îmbinat cu grijă şi mi-a ieşit un căpşor drăgălaş de iepuraş. Aşa a început totul. Nu m-am mai putut opri. Şi mi-a plăcut foarte mult. În iarna acelui an am pregătit de sărbători câte un mic aranjament cu modele realizate din defecte. Am dăruit câteva şi directorilor mei de la fabrică, dar şi prietenilor. Mare mi-a fost bucuria când am văzut că le plac minunile mele… care nu seamănă nici unul cu celălalt, sunt unicat! Adică nu veţi găsi niciodată o frunză la fel sau o steluţă. Asta se întâmplă din cauza fibrei lemnului. Am continuat să adun defectele, să le asamblez, dar n-am avut îndrăzneala să cred că munca aceasta a mea ar putea să-mi schimbe viaţa.”
de iepure. Aşa mi s-a părut mie. Am luat pachetul, l-am îmbinat cu grijă şi mi-a ieşit un căpşor drăgălaş de iepuraş. Aşa a început totul. Nu m-am mai putut opri. Şi mi-a plăcut foarte mult. În iarna acelui an am pregătit de sărbători câte un mic aranjament cu modele realizate din defecte. Am dăruit câteva şi directorilor mei de la fabrică, dar şi prietenilor. Mare mi-a fost bucuria când am văzut că le plac minunile mele… care nu seamănă nici unul cu celălalt, sunt unicat! Adică nu veţi găsi niciodată o frunză la fel sau o steluţă. Asta se întâmplă din cauza fibrei lemnului. Am continuat să adun defectele, să le asamblez, dar n-am avut îndrăzneala să cred că munca aceasta a mea ar putea să-mi schimbe viaţa.”
„Ceea ce fac eu este unic”
În urmă cu doi ani, Marilena şi-a făcut un cont pe Facebook, unde a pus şi câteva fotografii cu mai multe creaţii din deşeuri lemnoase. Toţi prietenii ei virtuali le-au apreciat. Dar într-o zi, Marilena a fost contactată de un fost coleg de liceu, care plecase de 10 ani din România şi se stabilise în Franţa. A fost unul dintre cei care i-au sporit încrederea în propriile forţe şi în talentul ei. „Au existat şi persoane care mi-au spus că n-am nici o şansă. M-au întrebat ce fel de artă e asta din deşeuri de lemn? Le-am spus că sunt colaje rustice, că e o artă decorativă. Mi-au râs în nas, batjocoritori. Şi atunci m-am simţit rănită, dezamăgită, am vrut s-o las baltă! Dar colegul meu de liceu, Florin Harbuzaru, mi-a spus să nu mă opresc! În luna august 2011, el a venit în România, la Zilele Zărneştiului, unde ne-am întâlnit şi mi-a propus să merg în Franţa la o altă expoziţie. Eu mă aflam atunci la prima mea expoziţie cu lucrările, la Casa de Cultură din Zărneşti, şi eram foarte fericită şi emoţionată. Şi domnul Dan Lambrino, care este un apreciat artist plastic din Braşov, m-a ajutat foarte mult. Datorită lui sunt şi eu acum în Asociaţia Artiştilor Plastici din Braşov. Urmează să văd care sunt paşii de urmat pentru a obţine un act prin care să mi se certifice unicitatea. Căci mi s-a spus că tot ce fac eu este unic.”
A locuit în munţi trei ani
Marilena Bita Preda a crescut într-o familie normală, în casa construită de părinţii ei, pe pământul verde al Zărneştiului. Mai are două surori, care sunt alături de ea mereu. Şcoala primară şi gimnaziul le-a terminat cu rezultate excepţionale. „Îmi plăcea să învăţ, să aflu, să cunosc, să caut… Pe vremea aceea mă aleseseră locţiitor de comandant de unitate. Pentru mine era o mare mândrie! Apoi am dat examen de admitere la Liceul Industrial din oraş. Am luat examenul prima, cu o medie mare, care-mi permitea să mă duc la cel mai bun liceu din Braşov. Dar am rămas în Zărneşti”, povesteşte Marilena.
În 1995 l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, care era cabanier la Cabana Curmătura, aflată pe creasta munţilor Piatra Craiului. S-au căsătorit şi, după un an, în iunie, a apărut Teodora, o minune de fetiţă care le-a umplut viaţa de bucurie. „Pe Teo am crescut-o, până la vârsta de 3 ani, la cabană. Pot spune că a fost cea mai frumoasă perioadă! Trei ani am locuit în vârful muntelui, nu am coborât, eram noi şi cerul albastru deasupra. Acolo îl simţeam pe Dumnezeu mai aproape. În nopţile de iarnă, când vântul sufla bezmetic, citeam poveşti sau cântam la gura sobei. Şi nu simţeam răutatea, invidia, tristeţea, neajunsurile. De astea ne-am lovit doar când am coborât în oraş, printre oameni.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu