CORINA-ROTH

Trăiesc ireal
într-o lume absurd de reală.

Ireal

Mi-aş colora iubirea cu Marea Roşie
dar Moise m-ar închide în adâncul ei
şi aş deveni stropi roşii
dintr-un nor roşu
ce va scălda Pământul
cu o ploaie roşie.

M-aş adăposti în Marea Moartă,
dar peştii şi scoicile nu s-ar trezi
pentru a-mi strânge amintirile
într-o perlă,
ci m-ar lăsa să agonizez
în nisipul fierbinte.

Mi-aş închide timpul
în Marea Nordului,
dar ursul polar l-ar încălzi
şi Timpul alb s-ar dilata
până în creierii munţilor,
până în frigul deşertului.

************

I-real

Mă nasc furându-i morţii
un sărut
şi mor ţipându-i vieţii
c-a durut
şi primul pas
pe-aleea cu zăpadă
şi primul ceas cărunt
de sfadă…
Acolo unde eu sfârşesc,
iei totul tu de la-nceput,
iar susu-i jos
şi josu-i sus…
Mă prăbuşesc
şi iarăşi urc,
m-aprind şi ard
în ireal,
rămân de gheaţă
în real…

Mariana Rogoz Stratulat
Ireal, ed. PIM, Iaşi, 2013

***********

Jocul de-a joaca
sau poezia nerostită

Cu acest nou volum de poeme, Mariana Rogoz Stratulat intră într-o nouă fază poetică, o fază în care ştie că rostirea simplă, fără prea multe alambicuri lingvistice poate ascunde mult mai multe sensuri decât o rostire sofisticată. “Cuvântul pluteşte pe limbi ascuţite / privirea striveşte / câmpii zgribulite” îşi defineşte, parcă destul de temerar statutul ce şi-l asumă în cartea “Ireal”, carte încărcată de multe sensuri reale. Irealul Marianei Rogoz Stratulat pare o radiografie lirică între nourii versului liric bacovian de care pare cucerită. Nostalgia, răceala, tăcerea dintre cuvinte, sensul aforistic, par a contura şi universul ei, liric. Emoţia este fermă în poezia ei, fără prea multe nuanţe, dar cu multe profunzimi, mai ales când îşi avertizează cititorul prin versuri ca acestea: “Aseară mi-au murit cuvintele / şi toate anotimpurile / şi filele din evanghelii s-au topit / în pasul melcului încărunţit”. Trecerea timpului, într-o lentoare în care şi melcul încărunţeşte iar filele din evanghelii s-au topit, este una dintre obsesiile poetice pe care Mariana Rogoz Stratulat le etalează cu asiduitate, uneori chiar ostentativ. Pentru ea, şi pentru poezia ei din această carte, “E rece lumina / iar luna e moartă, / Se trage cortina / pe dor şi pe soartă”. Această lume pe care o detaliază, deşi aparent ireală, este totuşi o lume a îndoielilor, o lume a reversibilităţii, o lume care conturează teama de trecerea timpului, suspinul, în ritualul unui descântec, dar nu ca în “Descântoteca” lui Marin Sorescu ci ca în “După melci” de Ion Barbu vine din rădăcină-vină care “murumură-n grădină / pulbere de soare, / păsări călătoare…”. Păstrând ca pe un son din sertarele ascunse ale memoriei ritualul descântecului, Mariana Rogoz
Stratulat aduce în poezia din această nouă carte a sa, acel descântec de joacă, de iluminare, dar şi de început de păcat păgân, primordial, prin “ceruri de iertare / fără supărare” teme luate din dialogul-monolog ancestral de la acel celebru “melc, melc, codobelc” ale cărui coarne arată drumul spre o lume ireală, pe care îl şi invocă în mai multe versuri şi pe care îl şi îndeamnă: “vino şi alină”, în care “vino” este şi verb dar şi substantiv, atunci când vede “melcii pe cărare”. Şi toate acestea se întâmplă în poemele sale pentru că aşa cum spune: ”Timpul îmi paşte amintirile! / Mi le rumegă (aici am o mică rezervă asupra folosirii acestui cuvânt de natură bucolică.)/ cu ecoul zborurilor înverzite de furtună”.
Aşa cum am mai scris şi despre celelalte cărţi ale sale, poezia scrisă de ea şi, din această carte, se află la limita dintre fermitate şi indecizie, părând că autoarea încearcă mereu, prin diferite tertipuri, să-şi frângă gestul pe care îl visează, pe care îl speră şi şi-l doreşte şi se opreşte la pragul de subtilă provocare. Pentru ea juxtapunerile sunt aproape literă de lege: “Lumină lângă lumină / întuneric lângă întuneric” pentru a-şi stopa trecerea punţii dintre da şi nu, dintre decizie şi indecizia gestului. Să fie în aceste gesturi stingerea unor porniri, a unor impulsuri, sau de fapt să fie jocul dintre da şi nu, dintre refuz şi provocare – cititorul îşi va da seama de toate acestea mai ales că autoarea în poemul “Amalgam” spune: “Bate toaca-ntr-un cuvânt, / luna doarme în mormânt / iar la cina cea de taină / amăgirea-mi este haină / pe pământ dar şi pe mare, / în priviri şi-n renunţare”. Scrisă cu rimă şi cu ritm de descântec, de bocet primordial, poezia Marianei Rogoz Stratulat capătă un ton aforistic concluzionând că: “Poezia iubeşte / de la pământ pănă la cer / cât o ţine lumina / de la sărut la mister” dându-i posibilitatea să-şi etaleze suma sentimentelor care îi dau năvală.
Uneori, starea de apocalipsă se simte cu toată forţa în poeme precum cel numit “Viziune”, pentru că “munţii vor înghiţi izvoarele” iar “melcii vor alerga / şi peştii vor vorbi” făcând-o ca împreună cu persoana iubită să îmbrăţişeze mările şi oceanele “adăpostindu-le în ochi / pentru a nu mai fi cerul / sugrumat de tristeţi” versurile au o anume concreteţe a patosului, a chemării, a trăirii definitive, fără asperităţi, conturând o anume metafizică a iubirii. Jocul de-a joaca, de-a copilărirea i se potriveşte de minune autoarei, mai ales că ea ştie să-l joace cu multă gravitate. Poemele din această carte, în mare parte, beneficiază de un unghi luminos, un unghi cu totul special, ştiind că: “Primăvara / lacrimile / curg / pe obrajii cerului…” într-un “ început şi sfârşit”.

EmilianMarcu