.jpg)
,,A venit toamna!
Acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac....sau mai bine cu umbra Ta"
Acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac....sau mai bine cu umbra Ta"
Am cunoscut, odată, o frunză. Era o frunză ca toate frunzele, abia se deşteptase sub blanda mângâiere a soarelui de primăvară.
-Ştiu că timpul meu e limitat, mi-a spus ea. Când toamna îşi va cere drepturile, nu mă va întreba nimeni dacă mai vreau să respir raze. Dar, până atunci, vreau să mă bucur de fiecare adiere de vânt, de fiecare strop de ploaie, de fiecare clipă de lumină. Şi la fiecare amurg, să respir linişte.
Mi-a plăcut cum gândeşte, aşa că ne-am împrietenit. Şi mergeam în fiecare zi să o vizitez. Stăteam, în tăcere, de vorbă. Ne-am spus, astfel, multe lucruri. I-am povestit despre bucuriile mele, despre visuri, despre tristeţi. Ea mi-a spus despre pământ, despre apă, despre soare, despre cer şi despre verde. Şi aşa, a trecut vremea.
Când s-a făcut toamnă, o vizitam mereu cu inima strânsă pentru că ştiam că nisipul din clepsidra ei e pe sfârşite. Mi-a ghicit tristeţea, mă ghicea întotdeauna. Ca să mă înveselească, împrumuta mereu alte culori: în unele zile, dansa, pictând toate nuanţele de verde; în altele, se făcea aurie şi maiestuoasă; câteodată, strălucea ca un rubin; când era răcoare, era cafea cu lapte; iar dacă se lăsa frigul de-a binelea, împrumuta din căldura focului.
Într-una din zilele acelea, m-am dus la întâlnirea cu ea, ştiind că e ultima. Îmi era greu să accept că timpul nostru a expirat. Mi-a spus pe un ton blând:
-Nu te întrista, pentru că nu există sfârşit. Cândva vei înţelege că nimic nu se termină, de fapt. Dacă vei înţelege asta, vei vedea ceea ce puţini văd. Uită-te în jurul nostru, sunt frunze de toate felurile: frunze care refuză să moară, şi care stau agăţate cu încăpăţânare de ram, până la primul îngheţ; frunze care mor tăcute, neştiute de nimeni, amestecându-se în marea de frunze căzute; frunze lipsite de curaj, umbre a ceea ce ar fi putut să fie; şi alte frunze, despre care nu vreau să vorbesc prea mult: mor fie galbene de invidie, fie otrăvindu-se, învinuindu-le pe celelalte pentru moartea lor.
-Şi tu, tu cum vei pieri? mi-am făcut curaj să o întreb.
-Eu nu voi pieri, mi-a răspuns ea. Toată viata m-am pregătit pentru asta: voi zbura!
Şi spunându-mi asta, s-a desprins de creangă şi s-a urcat pe aripile vântului. S-a rotit în aer, cu delicateţe, apoi o rafală a ridicat-o în sus, de unde a privit orizontul, aşa cum îşi dorise dintotdeauna. A coborât uşor, pentru un ultim vals, mi-a atins delicat obrazul, apoi a aterizat la picioarele mele.
Şi orice ar spune oricine, nu era o frunză ca toate frunzele. M-am aplecat, am ridicat-o în palmă şi mi-am lipit-o strâns de suflet. Şi acolo a rămas şi astăzi. Iar uneori, ne vorbim, în tăcere.
-Ştiu că timpul meu e limitat, mi-a spus ea. Când toamna îşi va cere drepturile, nu mă va întreba nimeni dacă mai vreau să respir raze. Dar, până atunci, vreau să mă bucur de fiecare adiere de vânt, de fiecare strop de ploaie, de fiecare clipă de lumină. Şi la fiecare amurg, să respir linişte.
Mi-a plăcut cum gândeşte, aşa că ne-am împrietenit. Şi mergeam în fiecare zi să o vizitez. Stăteam, în tăcere, de vorbă. Ne-am spus, astfel, multe lucruri. I-am povestit despre bucuriile mele, despre visuri, despre tristeţi. Ea mi-a spus despre pământ, despre apă, despre soare, despre cer şi despre verde. Şi aşa, a trecut vremea.
Când s-a făcut toamnă, o vizitam mereu cu inima strânsă pentru că ştiam că nisipul din clepsidra ei e pe sfârşite. Mi-a ghicit tristeţea, mă ghicea întotdeauna. Ca să mă înveselească, împrumuta mereu alte culori: în unele zile, dansa, pictând toate nuanţele de verde; în altele, se făcea aurie şi maiestuoasă; câteodată, strălucea ca un rubin; când era răcoare, era cafea cu lapte; iar dacă se lăsa frigul de-a binelea, împrumuta din căldura focului.
Într-una din zilele acelea, m-am dus la întâlnirea cu ea, ştiind că e ultima. Îmi era greu să accept că timpul nostru a expirat. Mi-a spus pe un ton blând:
-Nu te întrista, pentru că nu există sfârşit. Cândva vei înţelege că nimic nu se termină, de fapt. Dacă vei înţelege asta, vei vedea ceea ce puţini văd. Uită-te în jurul nostru, sunt frunze de toate felurile: frunze care refuză să moară, şi care stau agăţate cu încăpăţânare de ram, până la primul îngheţ; frunze care mor tăcute, neştiute de nimeni, amestecându-se în marea de frunze căzute; frunze lipsite de curaj, umbre a ceea ce ar fi putut să fie; şi alte frunze, despre care nu vreau să vorbesc prea mult: mor fie galbene de invidie, fie otrăvindu-se, învinuindu-le pe celelalte pentru moartea lor.
-Şi tu, tu cum vei pieri? mi-am făcut curaj să o întreb.
-Eu nu voi pieri, mi-a răspuns ea. Toată viata m-am pregătit pentru asta: voi zbura!
Şi spunându-mi asta, s-a desprins de creangă şi s-a urcat pe aripile vântului. S-a rotit în aer, cu delicateţe, apoi o rafală a ridicat-o în sus, de unde a privit orizontul, aşa cum îşi dorise dintotdeauna. A coborât uşor, pentru un ultim vals, mi-a atins delicat obrazul, apoi a aterizat la picioarele mele.
Şi orice ar spune oricine, nu era o frunză ca toate frunzele. M-am aplecat, am ridicat-o în palmă şi mi-am lipit-o strâns de suflet. Şi acolo a rămas şi astăzi. Iar uneori, ne vorbim, în tăcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu