CORINA-ROTH

OMUL ESTE NEMURIRE PE-O PLANETĂ MURITOARE

Zace liniștea-n furtună și se tem de nori lăstunii,
Oamenii se iau la harță pe ce-și mai aduc aminte,
Unii dau cu biciu-n soartă, alții urlă la cuvinte, 
Nu le mai ajunge focul, vor s-aprindă și tăciunii.

Ard pădurile de gânduri pe oceanul fără apă,
Apa a plecat de-acasă, umilită, supărată,
A ales altă planetă, mai cochetă, mai curată,
Unde oamenii sunt umbre pe foițele de ceapă.

Fulgere se zbat pe ceruri, oamenii-și dau foc la viață,
Unii beau la birt palincă, alții bat cu pumnu-n masă,
Cerul are alte treburi, e prea sus, și nici nu-i pasă
Dacă apele-s lichide sau s-au transformat în gheață.

Dar furtunile n-au pace, rostul lor e să vuiască,
Să aprindă focu-n ceruri, să cutremure pădurea,
Ele sunt pe lumea asta și chibritul și securea,
Nu acceptă nici tăcerea, nici limbajele de iască.

Arde liniștea-n furtună, condamnată la-închisoare,
Ca ideile în oameni, când în creier au cenușă,
Ca o mână-n Himalaya, ce-a rămas fără mănușă,
Cu speranța că, vreodată, va fi iar pe lume soare.

Pentru bietul om, e jale, dar planetei nu-i prea pasă,
Se sfădește cu supușii, îi aruncă-n uragane,
Face ferfeniță vorba, sparge strigătu-n timpane,
Ea trăiește doar în Cosmos, de microbul-om nu-i pasă.

Omu-i poate fi odraslă, dar și fiu venit de-aiurea,
Înfiat de pe la alții, sau creat din adultere,
E prea plin de vorbe goale și prea singur în tăcere,
Pare-un Zeu extraterestru, dar și-un nimeni, ca pădurea.

Când e harnic, face valuri, strică Terrei rânduiala,
Când e leneș, taie frunza și se joacă de-a pământul,
Uneori, l-apucă dorul de-a gândi ce-i cere gândul,
Alteori, își arde casa, că nu-i place tencuiala…

Terra noastră cea frumoasă este încă foarte vie,
Dar trăiește ca planeta, nu ca mintea omenească,
Care vrea să știe totul, totu-n lume să cunoască,
Și când o apucă strechea, taie totu-n carne vie.

Omul nu acceptă dat-ul, nici doar viața pământească,
El își vrea o altă lume, unde altfel să trăiască,
Și cu spații virtuale, unde gândul să gândească,
Și cu stații orbitale, unde-n Cosmos să rodească.

Omul caută lumina dincolo de cea din Soare,
Gândul lui îl duce-adesea unde-a fost, unde-o să fie,
În adâncurile clipei, fără timp, în veșnicie,
Unde-i unica resursă de luminii nepieritoare.

Uneori, un pâlc de oameni dau planeta-afar-din casă,
Generându-i catastrofe și explozii nucleare,
Care pot să-ntoarcă Terra la condiții insolare,
Unde nu există bios, ci doar lavă și angoasă.

Omul este gând, dar gândul, uneori, din el, dispare,
I se tulbură izvorul și se vinde pe-un tăciune,
Uită lumea-n care crede și credința sa în lume
Și rămâne ca o apă fără țărmuri, fără zare.

Prin dilema sa cumplită-n umilință și onoare,
Condamnat să-și fie sieși și Pământ și Gând și Soare,
Muritor ca orice ființă, dar etern prin cugetare,
Omul este nemurire pe-o planetă muritoare.

Gheorghe Văduva,
București, 01 iunie 2013

Zi plină de noroc! Mulţumim!