CORINA-ROTH

Marina Voica: „Încercați să vedeți diferența dintre un bărbat care te dorește doar pentru o noapte și unul care e leșinat după tine, și e gata să-ți ofere iubirea adevărată”

Puțini sunt cei a căror viață pare mai degrabă un scenariu de telenovelă, decât o simplă înșiruire de oameni și fapte, făcută de un destin cuminte. Viața Marinei Voica este capabilă să țină cu sufletul la gură orice ascultător. Marina nu a trăit o singură viață, ci mai multe la un loc. A schimbat țări, a luat-o de la capăt de nenumărate ori, a urcat și munți, s-a ridicat și din prăpăstii, apoi a iubit cu patimă (de fapt, Marina a fost pătimașă în tot ceea ce a făcut!), a primit și lovituri, multe de la oameni pe care-i credea apropiați, a ajutat și a fost la rândul său ajutată. După o viață derulată în lumina reflectoarelor și prin turnee cărora le-a pierdut șirul, Marina s-a retras, cu amintiri cu tot, în căsuța ei de poveste, de la Breaza. Nu, n-o s-o vedeți niciodată împletind ciorapi, făcând zacuscă sau punând murături pentru la iarnă. Marina continuă să stea cu muzica la masă, s-o provoace și să se lase provocată: compune, scrie versuri, acordă interviuri, mai merge la câte-o emisiune sau la câte un concert, în rest – cotrobăie prin internet, să afle ce mai e nou prin lume și mai ales prin țările sale. Căci Marina are două țări și pe amândouă le iubește la fel de mult: prima i-a dat o pereche minunata de părinți, un frate pe care-l adoră,o copilărie frumoasă și o studenție de vis , dar și aripile pentru a-și lua zborul, urmându-și glasul inimii. A doua a primit-o cu brațele deschise, a transformat-o în artistă și i-a dat o mare de oameni care s-au îndrăgostit pe loc de muzica ei, rămânându-i fideli până astăzi.
Într-o zi în care la București era caniculă, iar la Breaza – răcoare și miros de verde, chiar de Sfânta Marina, Marina Voica ne-a acordat un interviu. Sincer și deschis, așa cum a fost și ea, toată viața.
Marina Almășan: – Viața ta, Marina, este o poveste. Cândva, poate, te vei așterne pe scris și vom putea afla și noi toate amănuntele! Până una-alta, hai să o parcurgem în viteză. Ce urmează după „A fost odată ca niciodată…”?
Marina Voica: – Mi-ai dat o sarcină foarte grea. Un fel de provocare ,ca să spun întreaga mea poveste, cum spui tu, în viteză. S-o parcurgem în viteză e foarte greu. Viața și cariera mea sunt un fel de… „O mie și una de nopți”! Am început să scriu la un moment dat, acum câțiva ani, în revista „Independent” a lui Horia Alexandrescu. El m-a obligat să scriu (râde) și am găsit chiar și un titlu: „Eu, Marina Voica”. Foarte bine! Am început să scriu, mi-am propus să nu fie dulceagă, să nu fie un fel de limonadă toată chestia asta, ceva de genul „Vai ce bine e totul”! Am început să scriu dur. Mi-am propus să scriu adevărul, să nu menajez pe nimeni, nici pe mine, nici pe cei din jurul meu, nici pe părinți, nici pe fratele meu. Am început deci să scriu. Lui Horia i-a plăcut foarte mult și deja mă aștepta ca să-mi publice o carte. După care, m-am oprit. O să-ți spun la sfârșit de ce m-am oprit. Să continui despre viața mea, așa de grea cum a fost și cu fel de fel de întâmplări despre care ar trebui să spun totul, sau mai bine să nu scriu nimic?
M.A.: – Abia aștept să aflu ce te-a oprit să continui! Vreau să „răsfoiesc” totuși încă nescrisa carte și te întreb direct: Cât de puternică să fie dragostea pentru un bărbat, încât să lași, pentru el, în urmă, țara, părinții, frații, prietenii? Ai regretat vreodată?
M.V.: – Am să te dezamăgesc: n-a fost vorba de o mare dragoste. A fost acest român, Voica, și care s-a îndrăgostit de mine și nu s-a mai dezlipit până când nu am terminat facultatea. (cei doi și-au făcut studiile în fosta Uniune Sovietică – n.a.) . Nu am lăsat să se dezvolte o iubire adevărată. Nu l-am cunoscut ca lumea și am plecat după el. De ce am plecat? O să-ți spun sincer. Există în mine, poate ca în oricare dintre noi o mică curiozitate față de un loc străin, nevăzut până acum, un mic drăcușor aventuros. Fiind tânără, inconștientă, superficială – ca orice tânăr!- l-am urmat pe Marcel în România însorită. Am învățat despre ea, m-am documentat, am citit să văd cum e Bucureștiul, auzisem că este cel mai însorit oraș, unul dintre cele mai însorite orașe din Europa. Când am ajuns, m-am adaptat foarte ușor. Și culmea, deși mama nu mai trăia, tata, care ne-a iubit mai presus decât pe propria sa viață, și pe mine și pe fratele meu, a avut o atitudine pozitivă și m-a lăsat să plec. A avut încredere în Marcel, a văzut ce mult mă iubește. Ăsta a fost să zicem motivul. Tata m-a susținut. Eram una dintre cele mai înstărite rusoaice care au plecat. Numai casa n-am adus-o cu mine! Am adus motocicleta, televizoare, frigidere. Am plecat cu pianul, nu puteam fără el. Mi-a fost foarte bine. Am locuit pe Calea Victoriei. Soțul meu lucra la Consiliul de Miniștrii. Aveam o condiție foarte bună și curând m-am angajat la ADAS, Direcția Generală, ca economist. Așa că n-am regretat niciodată venirea mea aici. Mi-am construit aici propria mea viață. Nu casa, ci viața, fără ajutorul mamei și al tatălui și sunt mândră că am făcut chestia asta. Cu mânuțele mele, așa cum am putut. Lumea mă consideră foarte puternică și super realizată, dar, si cer, eu nu cred că e chiar așa. E o exagerare.
M.A.: – Viața e plină de neprevăzut si destinul te-a despărțit, iată, de cel pentru care făcuseși acest gest de dragoste, chiar dacă l-ai combinat cu curiozitatea de a vedea o țară necunoscută. O femeie atât de frumoasă, talentată,inteligentă, plină de suflet și cu un succes atât de mare în acele vremuri nu avea cum să rămână mult timp singură. Și, ți-ai găsit marea iubire. Cum de ești acum singură?
M.V.: – Mă întorc la ce-ai spus: N-am fost frumoasă niciodată. Talentată da, inteligentă da, plină de suflet, romantică și nu sensibilă. Astea sunt două lucruri foarte diferite. Nu, de fapt sensibilă sunt, nu sunt sentimentală. Ca o văcuță sentimentală, adică. Nu, nu sunt! De fapt, în ceea ce am făcut și în ce am realizat a fost nevoie de foarte multă duritate. În niciun caz de sentimentalism; dar romantică sunt.
Legat de marea mea iubire. Tu știi și am mai povestit, ce s-a întâmplat cu soțul meu, cu al doilea. Noi am plecat în Germania, unde el s-a îmbolnăvit incurabil. Trebuia să-l aduc înapoi, ceea ce am și făcut, și aici a și murit. Am crezut că nu voi supraviețui fără el. Cu el am fost ca în sânul lui Avram. N-am știut de nicio greutate. Era un bărbat și jumătate Si nu spun numai că era și zvelt înalt frumos, cu două gropițe în obraz. Nu cu ochii verzi, ci cu ochii negri, negri, negri. Foarte frumos. Mult mai frumos decât mine. Pe lângă el, eu eram foarte modestă. Și nu aveam să mai găsesc un astfel de bărbat. În primul rând, îmi doream obligatoriu să găsesc un bărbat care să mă iubească și era greu. Aveam deja 45 de ani. Bărbații de vârsta mea și chiar mai mari căutau femei de 30 de ani, care să le facă și copilași.
M.A.: – Nu mai vreau să răscolesc cuțitul în singurătatea ta. Greșesc cei care spun că viața de familie și cariera nu fac casa bună împreună?
M.V.: – Ba da, fac foarte bine casă împreună. În multe cazuri însă nici măcar nu este obligatoriu. Pentru mine cel mai important era ceea ce făceam, adică să cânt. Norocul meu a fost că, mai ales Viorel, al doilea bărbat, care era fanul meu, m-a susținut foarte mult. Peste tot era cu mine și chiar mă sfătuiam ce să cânt, cum și ce. Deci, mi-a fost foarte ușor să duc și viață de familie și viață de vedetă.
M.A.: – Hai să vorbim puțin despre artista Marina Voica. Chiar dacă m-ai corectat, erai o domnișoară foaaaarte frumoasă! Totuși, nu cred că a fost singurul atu, care te-a împins spre sufletele românilor. Se spune că în meseria voastră, dacă nu ai un „înger păzitor” nu prea faci nimic. Ai întrunit această condiție?
M.V.: – Zici să am un înger păzitor, că nu se poate face nimic fără el. Hm… Ba se poate și fără înger păzitor. Se poate. Eu întotdeauna am avut probleme cu accentul, mi se spunea „Nu ai voie să cânți asta! Nu ai voie să cânți asta!” Erau perioade când eram scoasă din activitate, apoi adusă din nou. Am avut niște întreruperi foarte grele, imposibile pentru a face carieră în continuare, mi-a fost foarte greu să continui un drum favorabil, pe care nu l-am avut niciodată. Bine, poate fiecare a avut probleme. Poate unii au și acum. Prin natura noastră, noi, oamenii, vrem să facem ceva mai mult. Și într-adevăr aș fi putut să fac și eu mult mai multe lucruri. Am încă foarte multe valențe pe care nu le-am arătat. Când declar asta la câte o emisiune, la un talk-show, mi se spune imediat: „Cum adică, nu ați arătat? Sunteți super realizată! Nu puteți să spuneți că n-ați făcut încă ceva care… „. Uite că există lucruri pe care nu le-am făcut și care ar putea să aibă succes și mai mare!
Mă bucur ca am cucerit sufletele românilor. Succesul l-am avut după prima apariție și el a continuat. M-am adaptat foarte repede la firea românilor. La urma urmei, am avut doi bărbați români și amândoi erau olteni!
În ceea ce privește vârful carierei mele… Au fost câteva vârfuri. Lansarea mea în 1960 a avut un mare ecou. A doua zi eram deja cunoscută, recunoscută pe stradă, hai să zicem că aș fi putut să spun: „ Gata m-am făcut vedetă”, dar am luat totul în glumă. N-am știut ce drum groaznic și rău mă așteaptă. Dar vârful adevărat a fost în 1973. Nu puteam să apar nici la Mamaia. La televizor cântam numai rusește, numai în spaniolă și melodii sud-americane. Tata îmi trimitea niște discuri rusești ca să pot învăța, căci eu de fapt și la facultate băteam numai din castaniete, nu abordam repertoriul rusesc. Cântecele rusești nici nu le știam. Cântam și una și alta, până când s-a găsit cineva care a avut încredere în mine : Ion Cristinoiu. El mi-a dat un cântec care a rupt, într-adevăr. Această încredere a fost începutul ascensiunii mele, fiindcă de atunci am avut foarte mare succes. Am luat marele premiu, am cântat foarte bine o
piesă foarte grea. S-a zis că nu mi se potrivește foarte bine și că mi s-ar potrivi altele. Alea, alea, pe care le scriu singură. Dar, după aia a fost o avalanșă de cântece pentru Mamaia din partea tuturor compozitorilor de primă mână și asta a fost încrederea care m-a lansat. Am reușit să sparg un zid : m-au acceptat. O cântăreață care vorbește cu un accent. Asta este. Nu sunt nici prima nici ultima care s-a lansat așa. În Franța, existau cântăreți care nu erau de orgine franceză și vorbeau cu accent, dar datorită talentului lor, au devenit vedete. La un moment dat, nu puteam să spun „încredere”, nu puteam, a fost o notă foarte sus și „î” nu puteam să-l iau și spuneam „incredere” (râde). Eram la Gala Laureaților și toată lumea venea și îmi spunea: „Marina, te rog, spune încredere”. Bine, și tot am luat premiul mare. Uite așa!
M. A.: – Numește-mi trei bărbați care te-au sprijinit în carieră.

M.V.: – Zici de bărbații care m-au susținut? Dar de ce bărbați?!? Am o grămadă de femei care m-au susținut! Bine, hai să începem cu Valeriu Lazarov, care ne-a lansat pe noi, pe toți. Ăsta a fost meritul lui, dar și al nostru, pentru că și noi l-am lansat pe el, ca realizator. Bineînțeles, un alt realizator de emisiuni a fost Titus Munteanu, care m-a susținut foarte mult. Titi Acs, să nu mai vorbesc o grămadă de emisiuni, show-uri pe care le-am făcut. Nici nu mai mi-aduc aminte. La un moment dat, deodată,  s-au înfipt în mine aproape toți realizatorii care erau acolo. Bineînțeles, să nu-i uit pe frații Ursulescu, care m-au susținut și ei. Iar tu-mi ceri : „Numește-mi trei bărbați”! –  sunt mult mai mulți, sper să nu supăr pe nimeni!
M.A.: – Atunci zi-mi încă trei care ți-au pus bețe-n toate!
M.V.: – Bețe în toate… Nu pot să numesc pe nimeni. Eu n-am avut dușmani. Poate pe la spate, dar nu-i știam. Dar, repet asta a fost din cauza politicii. Eu știam asta și o primeam ca atare. Hai să zicem că astea ar fi fost bețele în roate pe care le-am avut.
M.A.: – Dacă ai fi rămas în Rusia cum crezi că ar fi decurs viața ta?
M.V.:  – Știu eu? Mă tot gândesc acum la asta. Am mai spus, sunt convinsă că aș fi devenit și acolo un nume. Nu aș putea să stau liniștită fără să cânt și aș fi ajuns și acolo, probabil, pe undeva, unde să fiu văzută și remarcată.
M.A.: – Vorbește-ne despre Marea ta Iubire. Cum l-ai cunoscut, cum te-a cucerit, de unde ai știut că el este sufletul tău pereche?
M.V.: – L-am părăsit pe primul meu bărbat, deși- mi asigura condiții de viață cât de cât bune pe vremea aceea. L-am părăsit pentru un student. Bineînțeles, pe atunci nu știam că e student. Am crezut că este deja doctor. El a terminat facultatea fiind deja căsătorit cu mine. După ce am divorțat, m-am căsătorit instantaneu cu Viorel. Nu l-aș fi lăsat pe Viorel pentru nimeni și nimic în lume. Doamne, cât de tare am putut să fiu îndrăgostită!
M.A.: – Și totuşi, nici de data asta Destinul nu a vrut să fii fericită pe deplin. Cum ți-ai revenit după acest episod atât de trist al vieții tale (Viorel a murit de cancer, după o grea suferință – n.a.) Ai scris vreun cântec care să reflecte ce era în sufletul tău? Îți amintești câteva versuri ale sale?
M.V.: – Episodul mai mult decât trist este faptul că am pierdut cel mai apropiat om al meu. Pe altcineva n-am avut. Singurul om care m-a și iubit. Singurul despre care merită să vorbesc ca bărbat. Ăsta a fost Viorel. Mi-am revenit. Poate inexplicabil, dar am vrut foarte mult. În primul moment, n-am mai vrut să trăiesc și apoi am vrut așa de mult să trăiesc. Așa de mult m-am ținut de viață. Aici, îmi ceri să fac o mare filosofie și să fiu ca un profesor de psihologie. Să spun cum se poate reveni după ce pierzi un asemenea soț. Nu știu, pur și simplu omul vrea să trăiască. Eu eram încă tânără și, oricum, de atunci am devenit foarte puternică. Am tradus atunci un cântec. I l-am dedicat lui Viorel și am scris „Numai el nu mai este pe lume”. Există pe youtube. L-am tradus, zic eu, foarte bine: „Nu mai e cum a fost./ Totuși nu s-a schimbat/Cerul, soarele și nici pădurea/Curge râul albastru șoptind pe-nserat/ Și doar el nu mai este pe lume” . Asta este! Am scris foarte mult de atunci. Am scris 24 de cântece.Acum voi face un CD din acestea. Bine, șlagărul „Și afară plouă, plouă…” ăsta este într-adevăr succesul carierei mele de compozitoare. N-am avut un asemenea șlagăr niciodată, care să dăinuie de atâția ani de zile. Dar mă mândresc de versurile mele. Chit că sunt acuzată că nu știu limba română șamd. Știu destul de bine, cât să scriu aceste texte extraordinare, fără falsă modestie. Ia-ți orice cântec de-al meu și vei vedea că este o mică poveste. Am scris acum un cântec care se numește „Soarta mea”. Ascultă-l și o să vezi cât de bine descriu soarta mea și cât de bine mă descriu pe mine.
M.A.: – Sper că ai menționat și cum ai reușit să te faci iubită de cei din jur! Marina, ai fost și ești o femeie cu mult lipici la bărbați. Cred că sufletul slav, atât de sensibil și năvalnic, și-a spus pe deplin cuvântul. Și, totuşi, cum de ești singură? Oare nu s-a mai ridicat nimeni la nivelul pretențiilor tale?
M.V.: – Am spus deja de ce sunt singură, cu toate că, zici tu, am lipici la bărbați. Foarte mulți bărbați, îmi mai fac și acum declarații: „Știi cât de mult te-am iubit?”, „Știi cât de mult mi-ai plăcut?”, „Mi-a fost frică să-ți fac curte.” Bărbații au un fler al lor. Ei văd ce vrei și ce nu vrei. Niciodată n-am pus problema de-a găsi un bărbat, de-a-i plăcea unui bărbat. Pentru mine era important să-mi plac eu mie. Și acum îmi place să mă uit în oglindă. Sunt cochetă. Nu, nu sunt narcisistă, dar este foarte important pentru mine și asta transmit oamenilor. Ceva de genul: „Eu mă plac, plăceți-mă și voi!” De ce sunt singură? Să știi că singurătatea mea nu este una tristă și deprimantă. Nu înțeleg ce înseamnă să mă plictisesc. Ziua trece repede. Eu încep o zi obișnuită și pac pac, am întotdeauna ceva de făcut, ceva de cântat. Am foarte multe solicitări: turnee, apoi televiziunile care mă caută. Foarte mult. Și întotdeauna mă pregătesc foarte serios pentru astfel de ocazii. Nu e loc să jelesc. Dacă nu m-a găsit „acel bărbat”, eu nu îl caut. Bărbatul trebuie să mă caute. Dar se pare că nu s-a găsit încă un bărbat care să mă vrea foarte mult. Așa cum a intrat Viorel, cu tancul, în viața mea și m-a luat de la o căsnicie foarte bine pusă la punct, cum avusesem eu cu Voica. Uite, să fie unul așa. Să se dea peste cap! Poate m-ar cuceri, dar nu pot să trăiesc așa cum trăiesc milioane de femei. Eu nu confund dragostea cu nevoia de-a fi cu cineva, cu un bărbat care să asigure bunăstarea materială, să ai una să ai alta. Cât poate să fie? Cât poate să dureze? Cred că aș sta trei zile și a patra l-aș ucide pur și simplu, de ură pentru că trebuie să trăiesc cu el și să dorm cu el în același pat. Groaznic! Numai dacă pot să iubesc, rezist lângă un bărbat, iar pentru mine iubirea nu este doar călduță, ci este pasiune, în adevăratul sens al cuvântului. Suflet slav, cum spui tu. Așa sunt rusoaicele. Foarte pasionale. Sunt gata și acum să iubesc, dar îmi dau seama cât de penibil ar fi acum; dar e nevoie, să știi. Simt nevoia, câteodată. Îmi place cineva, oftez după cineva. El nu știe chestia asta, dar mie îmi ajunge. Mă face mai feminină, nu știu dacă înțelege cineva asta!
M. A.: Ce-ți lipsește, în viață, pentru a fi fericită?
M.V.: – Ce îmi lipsește în viață pentru a fi fericită? Fiind predispusă la deprimare, aș zice că nu știu unde este fericirea. E cea mai grea întrebare. Eu nu cred în fericire, în general. Fericirea nu există. Ce este fericirea? Iartă-mă, numai un idiot (în sensul medical vorbesc), poate să trăiască absolut fericit zi și noapte, mereu. Fericirea vine doar pentru un moment, pe care tu îl trăiești. Acele clipe pe care le numești fericire. Apoi viața își revine la normal, cu greutăți, cu insatisfacții. Lumea toată mă admiră pentru așa zisul optimism. Este o greșeală. Îmi pare rău că trebuie să-mi dezamăgesc fanii și pe cei care mă iubesc. Eu sunt foarte pesimistă. De fapt, hai să zicem că sunt cu picioarele pe pământ. Știu că viața este foarte grea , mai ales că am trecut prin ceea ce am trecut; poate alții au trecut prin și mai mult greutăți. Dar, viața mea n-a fost fericită, ca să folosesc acest cuvânt. Mi-aș dori să am o altă fire, nu așa deprimată. Mai mult, să fiu nepăsătoare, să mă detașez de ceea ce se întâmplă și să nu țin nicio supărare. Să întorc ca pe o foaie, o zi proastă, dar nu, eu le frământ. Nu dorm noaptea. Uite, apropo de întrebarea ta:  îmi lipsește o altă fire! Să fiu fericită tot timpul, să fiu cu bună dispoziție. Tot timpul să zâmbesc.
M. A.: – Dacă ar fi să-ți retrăiești viața, ce schimbări ai face? Ce pasaje ai elimina?
M.V.:– Prin ceea ce am spus, aproape că am spus totul. Dacă aș retrăi altă viață… Noi spunem, de regulă, că am face una, alta, dar până la urmă greșelile noastre ne urmăresc și acolo, în viața „luată de la capăt”, așa că eu cred că aș fi mers tot pe drumul acela, fiindcă ăsta îmi este caracterul și asta este firea mea. Ce aș elimina? Multe chestii aș elimina, dar nu se poate.
M.A.: – Care sunt cele mai frumoase versuri pe care consideri că le-ai scris? (cele care te reprezintă cel mai bine)
M.V. :- Ce am scris. Deja ți-am spus că eu am versuri foarte frumoase, dar nu sunt foarte vesele. Eu spun că aceste texte ale mele sunt profunde. Poate cândva le voi publica separat, pur și simplu, ca text de muzică ușoară și ca poezie. Am scris niște poezii foarte frumoase și în limba rusă. În general, n-am scris niciodată când eram tânără. N-am avut această dispoziție, de-a sta să scriu poezii. Eu sunt foarte bună povestitoare și aș putea să scriu chiar despre mine. Aș putea să scriu un roman, dar m-am oprit acolo unde trebuia să mă destăinui, să spun adevărul despre mine. Un adevăr despre lume, despre cum am fost lovită, un adevăr despre o lume nedreaptă care m-a înconjurat și care m-a lovit foarte tare. Cum să ocolesc toate astea? Atunci n-ar fi adevărat ceea ce scriu. Nu pot să nu scriu despre cum stăteam pe lângă Viorel și vedeam cum se stinge și moare. Nu pot să ocolesc această descriere și aceste momente groaznice. Nu pot, și ar trebui să scriu, dar n-am curaj. Apoi oamenii care într-adevăr n-au fost drepți cu mine, care m-au lovit și care m-au făcut să sufăr încă mai trăiesc, iar eu sunt în așa zise bune relații cu ei, fiindcă n-am curajul să-i demasc. De ce i-aș demasca? Cineva mi-ar ridica o statuie pentru asta?
M.A.: – Care este cel mai mare reproș pe care o femeie de 10 (te-am numit pe tine!) îl face bărbaților, în general?
M.V. : – N-aș face niciun reproș. Asta este invenția femeilor. Noi avem nevoie de bărbați. Ce am face noi fără bărbați? Simt nevoia unui umăr puternic, de ocrotire, de priceperea unui bărbat, poate nu o să fii de acord cu mine. E clar că bărbatul este superior. Eu, care trăiesc acum singură, îmi dau seama că orice bărbat, de orice nivel, tot găsește el o soluție mai bună decât mine,iar eu chiar nu mă consider nepricepută, ba am un cap foarte bun pentru fel de fel de chesti. Să nu le reproșăm bărbaților nimic. Din ceea ce văd în jurul meu, peste tot bărbatul duce toate greutățile. Iar femeile sunt tare ale dracu’, câteodată (râde)! . Îmi dau seama că bărbatul rabdă prea mult pentru femeie și în general bărbatul iubește mai mult decât femeia, clar. Când iubește. Femeilor! Să nu confundați faptul că, dacă a petrecut cu voi odată o noapte, înseamnă că puteți să sperați la ceva mai departe! Hai, încercați să vedeți diferența dintre un bărbat care te dorește doar pentru o noapte și unul care e leșinat după tine și e gata să-ți ofere o iubire adevărată. Asta este iubirea adevărată!
M. A.: – Și atunci, care ar fi definiția iubirii?
M.V.: – Știu eu dacă ea există cu adevărat? Ce înseamnă de fapt „definiția iubirii”? Nimeni nu poate s-o descrie; poate doar în diferite feluri. Eu consider că iubirea este o pasiune. Atunci când el doar trece prin spatele tău și tu deja tremuri că a trecut pe lângă tine și îți bate inima. Nu iubire din asta, blândă. Poate și asta devine bună, odată cu trecerea anilor. Așa că…”O pasiune uriașă, care durează în timp”, asta este definiția iubirii.



Sursa: http://femeide10.ro/marina-voica-incercati-sa-vedeti-diferenta-dintre-un-barbat-care-te-doreste-doar-pentru-o-noapte-si-unul-care-e-lesinat-dupa-tine-si-e-gata-sa-ti-ofere-iubirea-adevarata/