.jpg)
E SECETĂ-N SIMȚIRE
În sătucul nostru, frate, case noi s-au ridicat,
Cu terase şi piscine, cu design-ul unicat.
De culori îngreunate şi parfum ameţitor,
Râd grădini înrourate sub un soare primitor.
Tuia, roze şi camelii mă îmbie rând pe rând
Şi-n imensele garaje, cai putere aşteptând.
Nu zăresc nicio căruţă, nici săteni epuizaţi
Ce duc apă cu găleata... Acum sunt modernizaţi!
Cărăruia,-nspre pădure, şerpuindă-ntre stejari
Îmi dezvăluie o casă ce-are gardul în doi pari.
Poartă nu-i, pe-alei tăcere, de mister mă las condus;
Pe o laviţă, la umbră, motănelul doarme dus.
Doi căţei vioi, în spate, urechiuşele ciulind,
Vrăbiuţe jucăuşe, de prin pere ciugulind.
Pe băncuţa de sub mărul care-n rod e rumenit
Şade-ngândurat bătrânul, de tristeţe-ademenit.
Îl salut şi el tresare, înflorind un zâmbet vag,
Se ridică,-ntinde mâna, sprijinindu-se-n toiag.
- Bătrâneţea, bat-o vina, nu mă iartă mai deloc...
Şi îndepărtând o carte, mă îndeamnă să iau loc.
- Cum trecură anii, bade, parcă ieri plecam din sat,
Am lipsit o perioadă, dar să ştii că mi-a păsat!
Am trecut pe-orice străduţă şi pe coastă m-am plimbat,
M-a izbit schimbarea-n toate, chiar şi omul s-a schimbat!
- Am simţit şi eu, copile; sunt demult pe-acest pământ,
În curând se face suta, dar mă-ntreb şi mă frământ:
Ai văzut, venind încoace, satul bine utilat,
Dar fugind înspre avere, sufletul s-a mutilat.
Huzuresc în vile unii, alţii sunt tot mai săraci,
Este secetă-n simţire... asta-i soarta, ce să-i faci?
Am văzut de toate-n viaţă, greu şi bine mi s-a dat,
Am simţit securea morţii şi de griji am fost brăzdat.
Am lucrat şi în uzină, am trudit şi pe ogor,
Dar din vremurile-apuse ştii de ce îmi este dor?
Parcă altfel era omul: mult mai calm, prietenos,
Îi păsa de neam şi ţară, nu mergea cu fruntea-n jos.
N-a trăit nicicând pe roze, dar simţea viaţa din plin,
Se lupta cu sărăcia, ajuta şi pe vecin.
Era cumpătat în toate, nu împrăştia venin;
Şi la muncă, şi acasă, avea chipul mai senin.
Azi, copiii şi adulţii sunt mai trişti, mai cârtitori,
Nu mai ştiu ce-i bucuria, nu mai sunt curtenitori.
Nu mai simt păduri şi ape, nici respectul - cât de cât -
De vecini nu le mai pasă, iar de glie, nici atât!
Ne lipseşte armonia, nu mai ştim iubi la fel,
Egoismul ne ucide. Fie, Doamne, să mă-nşel!
Asta-i viaţa de când lumea, sunt săraci, sunt bogătaşi,
Dar spre calea omeniei e nevoie de mulţi paşi...
Soarele murea pe culme şi-a-nţeles că vreau să plec,
A tăcut pentru o clipă; i-am promis c-o să mai trec.
A deschis alene pumnul, urmărind un secundar,
M-a cuprins cu duioşie, strecurându-mi ceasu-n dar.
N-am să uit chipul serafic, cu tristeţe-ncununat,
Nici nobleţea cuibărită într-un suflet minunat.
Din volumul „Vibrând pe clape de lumină”,
Georgeta Muscă-Oană
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu