.jpg)
autor Nicolae Nistor
Tu mă pictai pe pânze albe,
și fredonând nudu-mi desenai,
și din prea multă dragoste,
mă colorai în geometrii abstracte.
Așa, să nu-mi mai dau de cap
și egoist voiai ca să mă ai,
eu devenind o sclavă tristă,
tu, cel ce mă îngenuncheai,
încet ai început să nu mă vezi
pe mine, goală pe sofa, înlăcrimat,
străin priveai spre mine
ca un penel abandonat,
și nu știai dacă sunt eu sau altă tristă,
care a plecat,
și deveneai un unicorn de pradă
ce mă devora cu sânge.
Afară este frig de moarte,
noi, zvârcoliți în dragostea ce plânge,
aducem flăcările-n pat,
și ce căldură în trupurile noastre,
de parcă ard castelele vetuste,
care ascund păcatele nocturne
din care scapă numai vietățile
transformate în culori de jad.
Atelierul tău mă aruncă în păcate
ca multe altele ce-au pozat
și dintre toate aceste vise obsedante
numai eu nu te-am trădat…
Acum, tu ai plecat demult din astă-viață
trăită, așa, ca Picasso
eu am rămas o amintire în picurile
ce te-au făcut nemuritor,
o tristă și abstractă îndrăgostită
în liniile care mă fac să mor,
și nu mai pot să fug de tine
chiar dac-ai plecat în nor.
Mă văd făcând baie cu tine
în lacrimile noastre, cu pietrele de jad,
apoi, mă înfăşori în pânză albă pe care,
trist, tu o pictezi damnat,
şi, disperat, mă tot implori să vin la tine,
acolo unde ai plecat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu