Violetta Petre
Am răsturnat un cer albastru peste tine,
ca o cascadă de sub gene obosite,
Am presărat şi-un car de stele clandestine,
dintr-o Lactee Cale albă-ntr-o ninsoare,
Prin sita deasă-a funigeilor de toamnă,
albastrul meu să te atingă, ca o boare,
Să simţi azurul ochilor cum te îndeamnă,
să mai priveşti în sus, din când în când, iubite.
Şi de-ai să oboseşti, prea des, privind la stele,
nu renunţa curând să le dezlegi menirea!
Eu încă mai respir şi mă adăp din ele,
să-mi curgă iar prin vene-albastru de cicori,
C-ai aruncat în mări cu pietre şi blesteme,
dar valurile-albastre s-au preschimbat în flori.
Şi mi s-a stins un vers în albe crizanteme,
când rogvaiv mi-era, iubite, moştenirea...
Am aruncat un cer albastru peste tine
Şi ce puţin albastru a rămas în mine!
09.10.2017



.jpg)






Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu