.jpg)
Mergea cu capu-n piept și pasul rar,
Ca omul necăjit,pe lângă car,
Răzbind prin ploaia rece,mocănească,
Cu chipul ars de grija lui lumească.
Rostea cu glas blajin când hăis,când cea,
Da-n mână nu avea nici o nuia,
Că boii lui,doi îngeri puși la jug,
Știau povara pâinii,de grapă și de plug.
Pe drumul desfundat roțile gem
Și carul scârțâie din inima-i de lemn,
Că-s grei cocenii și mustesc de apă
De parcă-n palma cerului s-adapă.
Peste coceni,sărmanu-a pus bostani,
Mai mari,mai mici,mai verzi ,mai roșcovani
Și snopi de iarbă, în două cu mohor,
De pus pe noapte în ieslea vitelor.
Pe-o margine de drum, salcâmii plâng
Cu lacrimile galbene în vânt,
Iar cerul parcă-i semănat cu ciori,
Semn că-n curând se vor stârni ninsori.
Dar miriștile încă nu-s arate
Și-s glugile pe câmp nedesfăcate,
Iar de prin viile cu frunza arsă
Se vede poama coaptă, neculeasă.
Sărmanul om,ușor adus de spate,
Își șterge fața cu palmele crăpate,
Drumul e lung,satul abia se vede,
Iar noaptea dinspre dealuri se repede.
Acum ,de s-ar vedea în bătătură
Să-și bage vitele mai iute-n șură
Și să le-aștearnă paie de pătul,
C-au tras la jug,le-o fi și lor destul.
Târziu,în noapte,între pereți de lut,
La o icoană,cu sufletul pierdut,
A-ngenuncheat sărmanu-n rugăciune
Și către Dumnezeu a prins a spune:
-Ne iartă ,Doamne și ne miluiește,
Dreptatea Ta,în cuget ne-o zidește
Și dă-ne cât mai crezi că putem duce
Că ‘om răbda tot ce ne pui pe cruce,
Dar nu ne lăsa munca în țărână
Că dobitoacele n-au nici o vină
Și nu lăsa nevrednicia noastră
S-apese jugul lor ca o năpastă!
Liliana Burac
foto Vlad Dumitrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu