ÎNGER ȘI CERȘETOR
Mihu Eugenia
La o margine de stradă,
Târșâindu-și viața tristă,
Stă, solemn, ca la paradă,
Cu cinci bani într-o batistă,
Un moșneag uitat de lume
Și de Dumnezeu preasfântul,
Dar bătut de zeci de brume
De când veacul și pământul.
În picioare-i cu obiele,
Rupte pe la cusătură,
Iar opincile din piele
Nu mai au vreo legătură.
Părul alb, precum e neaua,
E netuns și-i cade-n lațe,
Iar ițarii și cureaua
N-au de ce să se agațe
Că-i e trupul stors de vlagă,
Pielea-ntinsă peste oase,
Însă știe să atragă
Prin purtările frumoase.
Nu cerșește, nu imploră,
Și nici nu deschide gura,
Doar stă, oră după oră,
Parcă admirând natura.
Iar din ochii, stele stinse,
Șiroiesc lacrimi amare
Ce trădează griji învinse
Și în suflet supărare.
Dar când, rareori, primește
Vreun bănuț, vreun colț de pâine,
Pleacă fruntea, mulțumește
Credincios precum un câine
Ce vagabonda prin lume
Și prin ploi și prin ninsoare,
Fără casă, fără nume,
Iar apoi a dat de soare.
Când un pici, orfan de tată
Îi aduce o bomboană
Și, deși puțin crăpată,
Îi mai dă și o icoană
Bătrânelului îi pare
Că-i trimis de Domnul Sfânt
Și, de nu-i o arătare,
Este înger pe pământ.
Se apleacă, greu, de spate,
Și-i sărută mâna caldă,
Iar sub pleoapele ridate
Ochii-n lacrimi i se scaldă.
”Deie-ți Dumnezeu, copile,
Cer senin și multe zile!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu