CORINA-ROTH

 De ce floarea de colț nu poate trăi decât pe cei mai înalți munți?

(poveste)

În fiecare primăvară, atunci când aerul se încălzeşte, regina ielelor îşi începe călătoria înspre înălţimile munţilor. Acolo unde piciorul, mâna sau mantia ei atinge pământul, răsar flori. În acest fel, ea străbate încet pământurile şi înălţimile, tot mai sus, şi, în sfârşit, ajunge la poienile alpine. Ea admiră munţii înalţi si stâncile crestate acoperite cu gheaţă strălucitoare. Ea ştie că pe vârful muntelui se află palatul regelui gheţurilor care creează toate formele frumoase şi strălucitoare ale cristalelor de gheaţă, palat pe care nu l-a văzut încă niciodată.

Dar când odată s-a întâmplat să fie o primăvară deosebit de târzie, ea văzu o siluetă înaltă care păşea înspre ea pe marginea gheţarului. Acesta era regele gheţii pe care ea dorea atât de mult să-l cunoască. Şi când drumurile li s-au întâlnit, s-au salutat. Regina ielelor spuse:

- Mă bucur că, în sfârşit, astăzi te pot întâlni. Te-am aşteptat de multe ori. Ţi-am admirat de multe ori palatul strălucitor dar ştiu că n-aş putea trăi acolo fiindcă gheaţa m-ar îngheţa şi pe mine.

Regele gheţii era înveşmântat cu o platoşă de un alb strălucitor şi pe cap purta o coroană din cristale stelare. El îi răspunse:

- Şi eu am privit deseori după tine. M-am uitat în jos la văile tale calde, frumos colorate pe care tu le împodobeşti cu flori. Le privesc tot timpul, dar ştiu că n-aş putea trăi acolo unde aerul este aşa de cald.

- Simt o răsuflare îngheţată - spuse regina ielelor şi se cutremură. Trebuie să fug, rămâi cu bine !

La despărţire, regele gheţii dărui frumoasei zâne o stea de pe coroana sa. Regina ielelor se bucură de minunatul dar şi de razele sale strălucitoare, luă steaua şi o plantă cu grijă în pământul muntelui. Şi, sub mâna ei, ea se transformă într-o floare. Floarea are formă de stea şi frunzele sunt albe ca zăpada şi moi cum e catifeaua. Aceasta este floarea de colţ, Floarea Reginei sau Albumiţa. Această floare imaculată a rămas la maginea pădurii alpine, acolo de unde începe zăpada veşnică. Când se încălzi, începu să susure un pârâiaş care zări floarea şi spuse:

- Vino cu mine, vino cu mine în vale ! Aici va veni din nou o iarnă grea. Te vor acoperi zăpada şi gheaţă şi ai să îngheţi. În vale e mult mai frumos.

Floarea de colţ spuse:

- Nu pot să vin cu tine. Vreau să rămân aici, sus pe munte, acolo unde locuieşte tatăl meu. E uşor şi frumos să locuieşti în vale ? Eu îmi doresc mai degrabă o viaţă aspră şi vreau să cresc acolo unde-mi este locul.

- Rămâi unde vrei - spuse pârâiaşul şi porni singur mai departe.

Apoi, vântul trecu în zbor şi zări frumoasa floare albă. El strigă:

- De unde a apărut floricica cea nouă ? Dar aici nu poţi rămâne. Vino cu mine în vale, unde aerul este mai dulce. Acolo poţi creşte mai bine.

- Vreau mai degrabă să rămân pe munte, între zapadă şi gheaţă - spuse floarea de colţ. N-am nevoie de aerul călduţ al văii.

Şi vântul trebuie să plece mai departe singur.

Atunci, pe munte veni un om, un vânator. Când zări floarea albă fu încântat căci n-o văzuse niciodată până atunci. Şi vânătorul nu întrebă floarea dacă doreşte să vină cu el în vale, ci scoase cuţitul, o dezgropă şi o luă cu el. Şi se gândi:

- Am găsit cel mai fumos lucru care înfloreşte în munte, cristal şi floare în acelaşi timp. Am s-o dăruiesc nevestei mele care o va planta în grădină.

Aşa floarea de colţ ajunse în vale. Nevasta vânătorului, care iubea toate florile, a fost fericită când a văzut floarea cea nouă şi nobilă şi a plantat-o în cel mai frumos loc din grădina ei.

În fiecare zi se uită la floare dar, în curând a văzut că aceasta nu creştea aşa cum trebuie. Firicelele albe de pluş care împodobeau frunzele florii căzuseră căci ele erau „blana” care le apăra de gheaţă şi zăpadă. Şi, în aerul cald, petalele florii deveniseră mai moi şi verzi, petale care, sus pe munte erau aşa de ascuţite şi de frumoase ca marginile unui cristal. Floarea căpătă o cu totul alta înfăţişare. Ea îşi pierduse frumuseţea.

Acest fapt o întristă pe nevasta vânătorului. Ea se apropie de floare şi spuse:

- De ce te-ai schimbat aşa de mult ? De ce nu mai eşti frumoasă ? Eu te-am îngrijit doar cu toată dragostea.

Atunci floarea de colţ răspunse:

- Ce aţi făcut cu mine ? Mi-e dor de casă. Nu pot trăi decât în patria mea, sus, pe înălţimile munţilor, acolo unde locuieşte tatăl meu.

Vânătorul se sperie când auzi toate acestea. Se duse în gradină şi dezgropă plantă. O lua în mână şi, plin de grijă, a duse înapoi, sus pe munte şi o plantă în acelaşi loc de unde o luase. Şi în acest loc floarea de colţ mai înfloreşte şi astăzi. Imediat în anul următor, era din nou frumoasă. Florile deveniră aşa de albe şi de curate ca zăpada şi aveau o formă atât de nobilă ca şi cristalul.

**Nu cunosc numele autorului. Raman recunoascatoare daca cineva poate sa mi-l spuna...