CORINA-ROTH

 Legenda vîntului

(legendă populară românească)

    După ce Dumnezeu făcu pămîntul şi-l împodobi cu ape, munţi, păduri şi şesuri, făcu animalele, apoi creie pe om şi se gîndea ce mai are de făcut, ca opera lui să fie desăvîrşită.

    Se coborî într-o zi pe pămînt, cu nelipsitul Sf. Petru şi începu să cutreiere pămîntul în lung şi-n lat.

    Toate erau frumoase, toate erau măreţe dar atît Dumnezeu, cît şi Sfîntul Petru, băgară de seamă că le lipseşte ceva.

    Apele şedeau încremenite, suprafaţa lor era netedă, parcă era de marmoră; copacii din pădurile cele neumblate şedeau cu frunzele împietrite ca cioplite din piatră; florile cele minunate erau nemişcate, cu tulpinele drepte, privind parcă spre cer. Şi în toată natura era ceva mort, care puse pe Sfinţi pe gînduri.

    Atunci Dumnezeu creie vîntul !

    Şi cum era primăvară, ceva lin şi mîngîios se porni, mişcînd florile în stînga şi în dreapta, care vrăjite se plecau gingaşe unele spre altele; suprafaţa apelor se încreţi uşor în mii de valuri mititele care, lovindu-se de mal, scoteau acel murmur, acel plescăit uşor şi plăcut. Tot vîntul, strecurîndu-se printre frunzele nemişcate ale copacilor măreţi, produse acel freamăt, acel susur tainic, care-ţi face impresia că doineşte; aduse de departe pe aripile lui, ecoul cîntecelor de păsărele minunate, frînturi de cîntece vesele sau de dor.

    Şi aşa trecu primăvara şi vîntul fu un copilaş cuminte şi duios, care adia uşor.

    Şi veni vara. Vîntul mai crescu. Acum îi plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinţi de soare. Cînd soarele dogorea pe pămînt, vîntul pornea răcoros şi la adierea lui, totul parcă prindea puţină viaţă !

    Dar şi vara trecu. Şi odată cu vara, trecură şi anii copilăriei vîntului. Acum simţea mai mult.

    Şi cînd văzu toamna cu mîna-i nimicitoare, care unde se întindea, usca şi scutura, vîntul se mînie tare şi începu să sufle mai cu putere.

    Nu putea suferi, privind frunzele galbene, florile ofilite, lacurile, care din cauza lipsei de soare, nu mai aveau acea lucire argintie, ci erau cenuşii, verzui; cînd văzu ploile căzînd necurmat, nimicind ultimile podoabe ale verii, vîntul începu a şuiera tainic. Se strecura trist printre copacii desfrunziţi, pe suprafaţa apelor, în valuri mari şi repezi, împrăştia pretutindeni frunzele şi florile veştejite, se purta ca un copil, pe care prima durere îl doboară.

    Dar şi toamna trecu şi după toamnă veni iarna. O ! Iarna-l îngrozi pe vînt ! Vîntul, care în copilărie fusese un copil atît de blînd, acum, în a patra epocă a anului, deveni de nerecunoscut.

    Într-o dimineaţă, sculîndu-se, văzu totul acoperit de neaua albă şi rece.

    Se uită în dreapta, se uită în stînga dar nu recunoscu nimic din ceeea ce pînă mai ieri fusese primăvară, vară şi toamnă. Aşa că vîntul se crezu că este într-un loc strein şi începu să se vaite, să geamă, să alerge nebun prin păduri, cîmpii, oraşe, îndoind totul în cale, spulberînd zăpada, şuierînd printre hornuri, zgîlţîind uşile şi ferestrele, strigînd cu glas tînguitor florile frumoase, frunzele verzi, păsărelele voioase, apele argintii, seninul cerului albastru, razele calde de soare, şi toate celelalte podoabe ale timpului frumos.

    Şi umblă vîntul aşa, pînă ce într-o zi dete de o fată minunată, cu rochia de ghiocei, cu părul din raze de soare, cu ochi albaştri ca cerul de mai.

    Vîntul o cunoscu că este primăvara. Şi luînd-o cu el, se întoarseră împreună în locurile părăsite. Şi de bucurie, vîntul deveni iar blînd, mîngîietor.

Sursa

Internet

Foto

Arini cel mai frumos sat de Pământ 

Multumesc Andreea N Păcurar 🥰