CORINA-ROTH

 ...Poveste de suflet: -MAMA VITREGĂ -

,,...A doua soție a tatălui meu a apărut într-o zi cu un kilogram de bomboane și doi câini.

Sora mea și cu mine am privit-o îngroziți, prietenii noștri ne povestiseră atât de multe despre cât de rele erau mamele vitrege, încât nici nu i-am spus mulțumesc.

Departe de a fi jignită, ea a zâmbit și nu a încetat niciodată să o mai facă.

Era o femeie frumoasă, cu fața maternă și părul blond.

Tatăl meu ne-a prezentat-o ​​și ne-a spus că va fi noua noastră mamă.

Eram prea mic pentru a înțelege cât de inconfortabil trebuie să se fi simțit.

Tăcerea a fost întâmpinarea noastră.

S-au căsătorit civil și s-a mutat aproape imediat în casa noastră.

Casa fusese afundată în întunericul doliului și deja ne obișnuisem.

Primul lucru pe care l-a făcut în ziua în care a sosit a fost să lase soarele să intre. Și să pună muzică.

Îmi amintesc de fața pe care a făcut-o sora mea când a auzit muzica și a trebuit să-și acopere ochii când soarele a lovit-o complet pe față.

Neînțelegere, a fost ceea ce am văzut în ea.

A făcut o curățenie temeinică a tuturor camerelor, atât de minuțioasă și detaliată încât un rege s-ar fi simțit ca acasă.

A umplut rafturile cu cărți și, când a trecut pe lângă tabloul mamei în sufragerie, am crezut că o va îndepărta, dar nu a făcut-o, doar l-a curățat de praf și l-a așezat corect.

În acea zi am acceptat-o ​​și în acea zi cursul destinului meu s-a schimbat.

Dar nu puteam să o Iubesc

Bucătăria era punctul forte al ei și era mereu ocupată cu pregătirea unor feluri de mâncare ciudate, umplând masa cu delicatese pe care niciunul dintre noi nu le încercase vreodată. Așa a câștigat inima tatălui meu, iar sora mea și-a lăsat neîncrederea și i-a vorbit.

După un an ne-am amintit cu greu de cumplita boală a mamei noastre, deși ar fi imposibil să uităm de ea, imaginea ei a continuat să domine în casă

Deși o iubim, nu am numit-o niciodată mama, dar nici ea nu a cerut-o.

Ea ne-a câștigat încrederea și a fost acolo ori de câte ori aveam nevoie de sfaturi și ne-a acoperit când micile greșeli îl înfuriau pe tata.

Așa că au trecut câțiva ani și într-o zi tata nu s-a mai întors de la serviciu.

A petrecut ore întregi la telefon, întrebând colegii despre el.

A doua moarte a copilăriei noastre ne-a pus în fața realității vieții și că nimic nu este pentru totdeauna.

După înmormântare și cu teama teribilă pe care nu am împărtășit-o mamei noastre vitrege, ne-am pregătit să din duși într-o instituție pentru minori.

Dar nu a plecat, a rămas la fel ca în timp ce trăia tatăl meu, sau chiar mai bine.

A lucrat cu jumătate de normă  și a încercat să ne ușureze durerea cum a putut.

Era mereu grijulie și atentă cu noi.

Într-o zi  am întrebat-o unde este mingea mea de fotbal și a căutat-o ​​cu un zâmbet uriaș.

Mi-a dat-o și în timp ce mergeam spre ușă mi-a spus.

_ Dacă nu vrei să joci singur eu sunt aici..

_Păi ..am spus ridicându-mi umerii.

Am ieșit în curte și m-am jucat o vreme împotriva zidului care ne împărțea pământul.

În cele din urmă mi-am dat seama că sora mea nu se va juca cu mine și am decis să o chem pe mama vitregă.

Se așteaptă aparent, deoarece a apărut zâmbitoare urmată de cățeii ei și a început să atingă mingea fără pricepere, dar râzând ca un copil.

Am jucat mult timp și apoi mi-a spus să intru să mănânc ceva.

Micul dejun și gustările ei au fost spectaculoase, deși nu avea prea multe, a reușit să coloreze masa.

Din acea zi, s-a născut în mine un sentiment foarte asemănător cu dragostea, am acceptat-o ​​ca pe mama mea.

Și nu mi-a fost frică să nu mă înșel.

Sora mea a văzut schimbarea atitudinii mele și, deși cu mai multă prudență, a început să o vadă cu alți ochi.

Așadar, înainte de sfârșitul acelui an, amândoi am simțit o dragoste imensă pentru ea, deși nu i-am spus-o niciodată.

Ea și-a dat seama de schimbarea noastră și s-a alăturat cu o căldură și sinceritate care a ajuns să ne câștige.

Când mi-am terminat studiile, nu am crezut că pot continua,deoarece venitul nostru, nu era foarte mare.

Dar a economist în acei ani și m-a înscris la facultate fără să-mi spună.

În ziua în care am aflat am plâns de bucurie, iar sora mea m-a îmbrățișat emoționată.

Sora mea a continuat să studieze în oraș și s-a format ca asistentă medicală.

Am plecat cu sentimentul că sunt dator pentru totdeauna și cu atât mai mult având în vedere că nu era mama noastra și că putea pleca și uita de noi când a murit tatăl meu.

Dar nu numai că nu a plecat, dar a rămas și a fost mama pe care nu ne-am imaginat-o niciodată.

Au trecut ani de la acele zile, mi-am luat diploma și am început să profesez ca avocat, având mereu contact cu sora mea și a doua mamă.

Când a împlinit cinzeci și trei de ani s-a îmbolnăvit, am locuit la câțiva kilometri distanță, dar m-am mutat pentru a o însoți.

Eu și sora mea am asistat-o ​​pe rând, dar raportul medical nu a fost încurajator.

Ea o sa moara... știind asta.

Deși mai tristă și fără forță, ea a zâmbit și ne-a făcut să promitem ca nu plângem dupa ea, a preferat râsul.

Am îngropat-o într-o zi de luni, la începutul verii, nu a vrut să o pună lângă tatăl meu, a spus că acest loc aparține mamei noastre.

Ea însăși a ales un loc discret sub copaci.

Mergem din când în când să-i vizităm, pe toți trei.

La mormântul mamei îi lăsăm întotdeauna trandafirii roșii preferați, la tata citim ziarul, în principal glumele, ceea ce el citea cel mai mult. Și pe mormântul mamei noastre vitrege, ultima din viața noastră, am pus bomboane.

A vrut așa.

A doua șansă nu este adesea bună.

Dar, din când în când, vin în viața noastră oameni incredibili care ocupă un loc în inimile noastre și nu-l mai părăsesc niciodată.

Deși au dispărut."

Sursa :Poveste de suflet