CORINA-ROTH

 Omagiu: Maria Ventura, nascuta pe 13 iulie 1888, prin ochii lui Leny Caler

La începutul vieţii mele teatrale, la vârsta tinereţii entuziaste, avidă cum eram să cunosc mai de aproape personalități artistice, în anul în care am fost angajata companiei Bulandra, am avut norocul să pot fi un timp în preajma Mariei Ventura. Maria Ventura venise, ca în fiecare an, să dea o serie de reprezentaţii la Bucureşti. Cunoşteam prea puţin din activitatea şi viaţa acestei mari actriţe, devenită o celebritate mondială. Era deopotrivă apreciată şi iubită, atât în Franţa, cât şi în România. Prezenţa Mariei Ventura pe scena bucureşteană era totodată un mare eveniment teatral. Repetatele ei succese pe scena Comediei Franceze de la Paris dădeau acestei personalități artistice o deosebită strălucire, învăluind-o în prestigiul şi mirajul renumelui mondial pe care şi-l crease. Nu numai teatrul era în sărbătoare, nu numai publicul, care alerga din vreme să obţină bilete la reprezentaţiile limitate pe care le dădea la Bucureşti, dar şi actorii, mai ales ei, aşteptau venirea Mariei Ventura cu febrilitate, cu emoţie şi mai ales cu speranţa că vor fi aleşi și distribuiţi în piesele pe care avea să le joace.

În ziua când, pe avizierul teatrului, am citit anunţată prima repetiţie cu Domnişoara Ventura, deşi nu eram distribuită, m-am strecurat şi eu printre actorii care jucau şi, dintr-un colţ îndepărtat al scenei, am asistat la prima ei repetiţie. Am fost pe loc cucerită, impresionată, tulburată de personalitatea ei. Nu prea înaltă, dar bine făcută, mlădioasă, cu mișcări feline pline de graţie, toată fiinţa ei răspândea o caldă feminitate, accentuată de văpaia ochilor mari, negri. Timbrul vocii, de o caldă sonoritate, avea infinitele şi variatele inflexiuni ale unui nobil instrument, de la vorba şoptită până la strigătul sfâşietor.

La repetiţii, Ventura nu-şi „spunea” rolul, îl juca de la început până la sfârșit. Ea completa şi adăuga la fiecare repetiţie o nouă nuanţă personajului din piesă. Am urmărit spectacolele ei seară de seară din culise, privind uimită, fascinată, jocul ei nuanţat, inteligent, clocotul dramatismului ei. Mă înfioram la strigătele ei de deznădejde şi plângeam odată cu ea, când, cu faţa inundată de lacrimi adevărate, reda suferinţa eroinei. Nu lipseam de la nici un spectacol. De abia aşteptam să vie seara, să-mi reiau locul între culise, de unde puteam urmări mai bine, mai de aproape, jocul ei emoţionant, care mă tulbura tot mai mult.

Încercam să înţeleg, să pătrund taina marelui ei meşteşug, şi abordam cu toată fiinţa mea acel fluid, acel fior pe care-l emană arta unui mare actor. Într-un târziu, după multe spectacole, Ventura a observat prezenţa mea nelipsită de la spectacolele ei, atenţia concentrată cu care o priveam, a simţit nesfârşita admiraţie din ochii mei şi într-o seară, în timpul pauzei dintre acte, m-a chemat lângă ea, s-a interesat de anii de teatru pe care-i făcusem, ce jucasem până atunci, și m-a întrebat, jumătate serios, jumătate glumind, dacă vreau să joc un rolişor alături de ea în piesa următoare. „Nu e mare, mi-a spus, dar sunt convinsă că ai să-I joci frumos şi cu talent”.

Nu ştiu dacă multe roluri în cariera mea de până atunci, mai mari, mai frumoase, mi-au dat bucuria pe care am simţit-o jucând rolul de fată în casă în piesa “Îndrăgostita”, în care Ventura, împreună cu Tony Bulandra și Ion Manolescu, acel trio de actori excepţionali, au realizat unul din frumoasele spectacole ale stagiunii din acel an, la Bucureşti.

Eram cum nu se poate mai fericită şi mândră că eu, încă o începătoare, jucam alături de această mare actriţă, care, de câte ori mă vedea, îmi adresa câte un cuvint de simpatie, ca de pildă: “Ce mai faci, caraghioasă mică?” Eram beată de fericire când o auzeam. Cum rolul meu era foarte scurt, aveam destul timp liber, deci posibilitatea de a-mi urmări, dintre culise, idolul. Priveam, admiram în extaz varietatea jocului ei în acel rol, de la gingăşia răsfăţată a femeii care iubeşte, la feminitatea ei senzuală, învăluitoare, la strigătele de animal rănit când presupunea că este înşelată, şi închinând cu suferinţa restemnată a acelei iubiri rănite. Ceea ce mi s-a părut rar, uluitor în arta ei, era disciplina, intensitatea trăirii, a dăruirii ei pe scenă, aceeaşi în fiecare seară.

Fiecare spectacol, de la primul până la ultimul, avea la Ventura aceeaşi prospeţime şi intensitate ca la primul spectacol jucat. Asistam în fiecare seară la mari, emoţionante momente de artă actoricească, şi mă gândeam cu adâncă satisfacţie că fac şi eu o meserie în care există actori care ridică această artă efemeră pe culmile perfecţiunii.

Apoi s-a pus în repetiţie “L’Aiglon” de Edmond Rostand. Ventura nu m-a uitat. În numeroasa distribuţie din piesă m-a distribuit în Fanny Essler, mica dansatoare îndrăgostită de ducele de Reichstadt. Aveam din nou prilejul să fiu în preajma marii actriţe, să pot urmări toată ştiinţa neîntrecută pe care o poseda în a spune versurile acestei frumoase piese. Cu bucuria artistică cu care ascult o anume frază muzicală dintr-o simfonie, astfel ascultam în fiecare seară un paragraf din actul I, pe care-l debita cu o perfectă dicțiune, dintr-o singură respirație, în care ritmul creştea, creştea, terminând ultimul vers într-un paroxism exaltat, la care sala împreună cu mine, dintre culise, izbucneam într-un ropot de aplauze.

Cred că Maria Ventura era unică în știinţa și arta de a spune versuri. Nu pot uita felul cum a recitat Duhovnicească de Tudor Arghezi, la un matineu dat pentru studenţi. Nu știu cum făcea, ce perfectă tehnică avea, că nu i se simțea respiraţia în timpul recitării, aşa că versul întregea poezia, curgea ca un şuvoi năvalnic. Nu mai vorbesc de spectacolul pe care l-am văzut mai târziu la Naţional, în care Ventura a interpretat Fedra de Racine. Ținuta, armonia statuară a trupului, grația mișcărilor și mai ales interpretarea cu totul nouă cu care a jucat acest text clasic, în care versul era spus firesc, cald, trăit, fără vechile tremolouri, umanizând personjul Fedrei. Am participat împreună cu publicul din sală, emoționată, cu sufletul la gură, la suferința eroinei, jucată magistral de Ventura.

Pentru mine, Maria Ventura a însemnnat întâlnirea cu una dintre marile actriţe ale timpului nostru, actriţă cu o gamă atât de variată a artei actoriceşti încât juca cu acelaşi inegalabil talent tragedie, dramă, comedie. M-am bucurat mulţi ani de simpatia, de prietenia şi aprecierea ei, manifestată când m-a ales și m-a angajat la Teatrul Maria Ventura, pe care l-a înfiinţat la Bucureşti. Datorită sprijinului ei, îndrumării şi atenției cu care ținea să valorifice tinere elemente, am avut prilejul ca Teatrul Maria Ventura să fie scena de unde a început să se afirme cariera mea teatrală.

Nu voi uita niciodată seara când Maria Ventura, directoarea noastră, sosită de la Paris, a asistat la spectacolul cu piesa “Șoarecele de biserică”, marele succes al teatrului ei din acea stagiune. După terminarea spectacolului, Maria Ventura a felicitat actorii şi regizorul, iar mie, luându-mă în braţe emoţionată, mi-a spus: „Bravo, caraghioasă mică, bravo! Nu m-am înşelat asupra talentului tău!”

Laudele şi aprecierea ei – cele mai preţioase din câte primisem – mi-au dat curaj și încredere in mine. Peste mulţi ani, aflându-mă la Paris, am asistat la un spectacol în care Ventura juca Berenice de Racine. Am putut vedea, cu adâncă bucurie, sala plină a Comediei Franceze, ovaţionând cu un entuziasm delirant pe Maria Ventura, actriţa română, pentru magnifica ei interpretare în acest rol. La sfârşitul spectacolului, m-am dus, emoţionată, pe scenă, s-o revăd și s-o felicit. Ventura m-a prezentat camarazilor de la Comedia Franceză, marii actori cu care jucase în acea seară, şi n-a fost penlru mine mândrie și onoare mai mare decât s-o aud recomandându-mă ca pe una din angajatele de talent ale teatrului ei de la București.

Moartea ei, deparle de ţara pe care a iubit-o, m-a durul profund. Cu ochii înlăcrimaţi, așez pe mormântul ei, de câte ori trec prin Paris, o floare a recunoștinței, a dragostei, a nesfârşitei mele admirații pentru Maria Ventura, marea prietenă, directoare și actriţă.

Surse:

Leny Caler, Amintiri despre teatrul românesc: Maria Ventura, Revista Teatrul, 1986

Gallica.bnf.fr