.jpg)
Cine ești tu, doamnă viață?
M-ai făcut să trăiesc fiecare moment, cu sare și piper.
M-ai culcat la pământ ca să învăț să mă ridic.
M-ai băgat în viața oamenilor să-i pot cunoaște, m-ai pus în fața lor să-i pot alege.
M-ai călătorit până la răscruci să-mi aleg drumul singură, așa cum m-ai pălmuit cu lacrimi să știu să-nvăț a râde cu poftă.
Sunt un om crescut sub umbra ta. Mi-ai făcut drumul lung și mărăcinos ca să-mi potolesc setea cu rouă din iarba dimineții. Ți-am dat voie să mă-nveți să iubesc. Să pot cântă cu sufletul și să fredonez iubirea. Mi-ai rătăcit pașii prin umbrele destinului să știu cum să mă comport atunci când lumina îmi bătea în geam. Să-nvăț să număr stelele, ca să pot ajunge la soare.
Poate nu sunt omul pe care ți l-ai dorit. Poate nu sunt “frumusețea” pe care ți-ai dorit-o. Poate nu sunt “perfectul” pe care tu voiai să-l ai. Poate nu sunt nimic din tot ce ți-ai dorit să fiu. Dar cine este?
Nu știu cum m-ai dorit tu pentru tine, dar eu încă mai știu să cresc. Nu știu cât de “frumoasă” m-ai vrut, dar vreau să cred că știu să compensez.
Mă-ncerci în fiecare zi și clipă, doamnă viață. Te transformi în capcanele iubirii și mă pui să cochetez cu dezamăgirea. Mă încerci cu vorbele tale frumoase și mă lași să mă descurc singură cu virgula și punctul dintre ele.
Mă transformi adeseori în copil și pretinzi să mă comport ca un părinte. Îmi legi gândurile cu sentimentele fără să mă întrebi de ce le am. Mă cerți că visez cu ochii deschiși, chiar dacă de multe ori tu m-ai învățat s-o fac. Îmi studiezi fiecare gest să nu cumva să-l transform în iubire. Fiecare lacrimă, să n-o transform în fericire. Fiecare sărut, să nu las urme. Încerci să mă orbești uitând de suflet. Să-mi legi mersul, uitând de aripi. Să-mi iei graiul, uitând că inima vorbește.
dancing
M-ai rugat să nu plec. Am rămas. Mi-ai zis să nu distrug. Am construit. Mi-ai spus să nu mă-nsuflețesc. M-am înmulțit. Mi-ai comandat să tac. Eu am gesticulat.
Mă colinzi prin a ta lume mare, dar mă obligi să fiu absentă. Mă obligi să nu văd, să nu aud, să nu simt, să nu cer, să nu dau, să nu întreb, să nu răspund. Să nu gândesc, să nu fiu, să nu exist!
De cine și de ce vrei să m-ascunzi? Doar și pentru cine vrei să fiu? Cum și în ce fel vrei să exist?
Sau poate îți dorești doar să mă protejezi. Să mă îndepărtez de tot și toate și să trăim doar eu cu tine. Eu, în umbra ta. Vrei să rămân mereu copilul tău. Inocent și curat. De gheață și necuvântător. Să-mi aduni apa atunci când soarele îndrăznește să mă topească, construindu-mă iar, și iar, și iar, cu gerul din tine. Să mă faci să vorbesc cu vorbele tale transformându-le doar în povești. Să mă modelezi ca un bibelou și să mă pui în cufărul cu amintiri, la capitolul trofee.
Oricine ai fi și cum ai fi, îți mulțumesc oricum. Pentru tot. Dar… rolul tău s-a terminat. Demult.
Ce trebuia să faci, tu ai făcut. Așa cum ai știut. Acum, e rândul meu. E rândul meu să mă lovesc de tine. Ție-ți rămâne doar să te uiți la ce și cum ai creat. La mine. Și chiar dacă nu-ți place, eu sunt tine!
de Iuniana Daniela Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu