.jpg)
Lumini și umbre
Versuri Otilia Cazimir
Ai ochii negri, mincinoși și răi.
Fântânile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adânc - ca ochii tăi.
Când vreau să plec, mă ții în loc cu un cuvânt.
Așa se zbat copacii în furtună:
Ca pentru fugă crengile-și adună -
Dar rădăcina-i leagă de pământ.
De azi încolo n-am să-l mai iubesc,
Dar când îi văd privirile păgâne
Și zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mâine !
Pe zi ce trece-ți seamăn tot mai mult.
Așa, izvorul ce se aruncă-n baltă
Se-nvăluie cu mâlul laolaltă,
Și-n loc să-i spele apele verzui -
Își tulbură izvorul apa lui.
Arar în ochi-mi dragostea surâde,
Și buruiana prinsă în pripoane,
În ciuda stâncii goale și aride,
Tot înflorește, vara, câte-o floare.
Vorbește-mi blând, mi-e inima bolnavă,
Iubirea m-a întâmpinat cu ură :
În loc să-mi toarne câte-o picătură,
Mi-a dat, întreagă, cupa-i cu otravă.
Când voi pleca mă vei uita ușor,
Și știu că nici nu s-ar putea altfel :
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.
Mi-e fața împietrită ca o mască,
Și-n ochi lumina-i gata să se stingă...
Chiar diamantului, ca să sclipească,
Îi trebuie o rază s-o răsfrângă.
În clipa cea din urmă-a judecății
Își vor primi zadarnică răsplată
Și ochii tăi - că n-au știut să plângă,
Și ochii mei - că n-au râs niciodată.
Nu-mi mai aduce flori de liliac,
Nici zâmbetele tale înflorite -
Că primăvara noastră care-ncepe
E tristă ca o toamnă pe sfârșite.
Păstrează-mi mâna mea într-ale tale,
Să stăm așa, alături amândoi.
Nu simți ce singuri am rămas pe lume
De când iubirea nu mai e cu noi ?
Mă urmărești ca pasărea de pradă,
Mă iscodești cu ochii reci și răi -
Și uiți că dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de pașii tăi.
De câtva timp, în fiecare seară
Mi-aduce somnul câte-un vis ciudat
Și-atât de trist, că nu mai știu anume
De l-am trăit, ori numai l-am visat.
Iubirea-ntârziată se anină
De zâmbetele tale-nșelătoare,
Cum se anină florile-n grădină
De ultimele raze de la soare.
Azi mi-a venit cu ochii calzi și buni,
Și nu l-am întrebat de unde vine :
Pe floarea de la margine de drum
N-o întrebi de-i înflorită pentru tine.
Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă :
Încremenit în capul scării,
Cu zâmbetul uitat în colțul gurii,
Și-n ochi - tăișul crud al nepăsării.
Iubirea ta nu crește și nu moare
Ci totdeauna-i rece și egală :
E ca o floare artificială
Pe-o pajiște cu maci arzând în soare.
Am vrut, în ciuda zâmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Și am plecat, să nu mă mai întorc,
Dar azi în zori de zi îți umblu-n cale !
Ești rău. Dar când aud c-o spune altul,
Mă uit în jos, și strâng din pumni, și tac :
Că numai eu, în toată lumea asta,
Am dreptul să te cert și să te-mpac !
Azi îmi vorbești de lună și de stele,
Ți-e glasul blând și ochii de ispită.
Dar porți în suflet, veșnic, încolțită,
Sămânța aspră a suferinței mele.
Iubirea ta de-a pururi schimbătoare
Împrăștie pe vânt otrava-i fină,
Că nu-i albină numai pentru-o floare,
Nici floare pentru-o singură albină.
Ce demon, oare, mi te-a scos în drum ?
De-ar vrea viața azi să mă dezlege
Și raiul ei să mi-l deschidă-acum,
Tot iadul nostru dulce l-aș alege !
Eu am să plec cu sufletu-mpăcat
Că nu las nimănuia moștenire
Un suflet greu de ură și iubire,
Bănuitor și trist și-nfrigurat.
Am închinat iubirii trecătoare
Sclipiri de suflet și scântei de rime -
Însângerate jerbe funerare
Pe un mormânt în care nu e nimeni.
M-am resemnat: atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Și-aștept răspunsuri - care n-or să vie,
La întrebări - pe care nu le-am pus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu