Un tur complet al acelor de ceasornic,
așa îmi imaginam că este anul...
o măsură, desenată, de scurgere a unui timp
care pleacă și revine prin aceeași fereastră,
deschisă-n miez de noapte,
preț doar de-un dăngănit de clopot.
.....................................................
Neputința anului, întotdeauna
se îngrămădea în ultimele trei luni;
în Octombrie, în jur de ora zece,
vorbele se potriveau în cerul gurii,
pregătite să curgă, să-și plângă de milă;
Noiembrie își tânguia, mut, tristețea,
iar în ceasul al doisprezecelea,
lacrimile căpătau voce proprie,
un ecou al păcatelor neșterse încă.
Pentru că, nu-i așa?
lacrimile se plătesc în lacrimi,
și întotdeauna cu dobândă.
....................................................
Trăind numai în intimitatea ceasului,
după multe tururi complete,
mă agățasem de un singur gând:
”La un moment dat,
în întâia clipă după fix,
pasul va alege un alt drum,
într-o răscruce de destine”.
.....................................................
Și iată, într-o iarnă, devreme,
acele ceasornicului s-au oprit;
rămase fără sens, dezorientate,
orele s-au desprins de cadran
și s-au împrăștiat în toată lumea,
peste timp.
......................................................
Cioburi din sufletul meu înveleau pământul,
se fereau să nu le mai calc în picioare;
priveam cu uimire cum, în același timp,
se căutau cu frenezie ca, alipindu-se perfect,
să se regăsească, cu adevărat, într-un întreg.
........................................................
(Emilia Petcovici- ”Anul” - 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu