CORINA-ROTH

 Minutul de poezie! 

ZĂPEZIȚA

 după o poveste a bunicii, din copilăria mea

A fost odată, tare de demult,

Chitit sub deal, cuminte, un sătuc;

Și-ntr-o căsuță, doi bătrâni trăiau,

Singuri, uitați, copii defel n-aveau.

- O, cât ne-am fi dorit, măcar o dată,

Un suflet să ne cheme: mamă, tată !..

Dar uite, așa vrut-a Dumnezeu,

Ziceau ei-tot pustii să fim mereu …

Veni un an când iarna s-a lăsat

Cu mult omăt, pe dealuri, peste sat.

Apoi, soare cu ger a poleit 

Tot dealul, iar copiii s-au pornit

De peste tot, trăgând de sănioare,

Spre culmea albă toată de ninsoare.

Urcau încet, la vale iar zburau,

Din chiot, râset, nu mai încetau .

Clinchet de-argint în zare răsuna,

Mai viu, mai tânăr satu-acum părea.

Iar săniuțele, ce-ntr-una coborau,

La bătrânei în poartă se opreau. 

Căci dealul, barbă albă de moșneag,

Sfârșea acolo, la bătrâni în prag.

Din geam zărind ei săniile cum vin,

Cu timpul, s-au înveselit puțin.

Și într-o zi, parcă întineriți,

Și-au pus galoșii și, înfofoliți,

S-au dus în curte, ca odinioară, 

Să simtă iar zăpada de afară.

Privind spre deal, cu vesela lui ceată,

Erau și triști și bucuroși, deodată.

În ochi lumini mai vii li s-au aprins,

Iar vechiul dor mai tare i-a cuprins.

Au plămădit atunci, cu nespus drag,

Un copilaș de nea, la ei în prag.

Iubirea toată, cald au revărsat-o,

Zăpada-n mâini duios au mângâiat-o.

Cu ochii mari, năsuc, dulce guriță, 

Încet, au modelat o copiliță.

Și-n blândă alintare, palton alb

I-au aranjat pe trup, să-i fie cald.

Cu grijă-apoi pe spate-au potrivit

Codițe, ce din nea au împletit.

O băsmăluță i-au înfășurat duios, 

Și-un șal i-a pus bătrâna, călduros .

Fetița acum vie le părea,

Spre ei privea și, ca în vis, zâmbea.

Iară batrânii erau fericiți...

- Nu e frumoasă ? ziceau ei uimiți.

Treptat, văl de-nserare s-a lăsat,

Copiii s-au retras încet spre sat.

Doar bătrâneii încă zăboveau,

Fetița de zăpadă mai priveau.

Să se despartă, mult prea greu părea, 

De chipul de copil făcut din nea.

Când gerul a strâns tare a lui plasă,

S-au îndurat abia să intre-n casă.

Dar cum pe ușă-anevoios pășiră,

Glăscior subțire-n urmă auziră :

- Mămucă dragă și tătucă drag,

Pe mine mă lăsați aici, în prag ?

- Să ni se pară, ușa-a scărțâit ?

Sau cumva vântul s-a mai întețit? 

Dar glasul, mai vioi, se-auzi iară:

- Mamă și tată, mă lăsați afară ?

Se-ntoarseră bătrânii, prea uimiți ;

- Mamă și tată, chiar nu mă primiți ?

Și-atunci văzură, mai-mai să nu creadă :

Vorbea cu ei copila de zăpadă !

Născută din iubirea lor curată,

Fetița a prins viață-adevărată !

Gingașă, albă toată, doar în obrăjori,

Geru-nflorise, veseli, doi bujori.

În ochișori steluțe se jucau,

Priveau cu dragoste și îmbiau.

Către bătrâni zâmbea șovăitor:

- Aveți și pentru mine un locșor ?

Când din uimire își mai reveniră

Bătrânii, cu ce dragoste-o primiră !

O-mbrățișară cu atâta dor,

Cât au strâns anii-n sufletele lor !

Iară fetița nu mai contenea,

Duios, mamă și tată a-i chema.

Pe-o laviță i-au aranjat pătuc,

Cu pernă și cu plapumă de puf.

 

Pentru copilă, de a doua zi, 

Bătrâna-a prins hăinuțe a-mpleti.

Iar cum zăpada lor le-a dăruit-o,

Bătrânii Zăpezița au numit-o.

Fetița era toată-o veselie, 

Așa cum doar copiii pot să fie.

Și casa mohorâtă de-altădată,

Era acum doar voioșie, joacă.

Totul părea cu ea însuflețit,

Iar bătrâneii au întinerit !

Darul ce-l așteptau de-o viață-ntreagă,

Că l-au primit, nu le venea să creadă !

Acum, cu ei, un copilaș era,

Cu toată inimioara îi iubea !

Mamă și tată îi chema cu dor,

Și cu cât drag venea la pieptul lor !

Fetița rostul l-a-nvățat la toate,

Și era hărnicuță, peste poate !

O clipă n-ar fi stat așa, degeaba,

Îi ajuta de zor, la toată treaba.

- Mămucă, să-aduc apă ? întreba,

Și la pârâu, în vale, alerga.

- Tătucă, ceva vreascuri n-ai mai vrea?

Săltând înspre pădure, le-aduna.

Mai ajuta prin casă pe mămuca,

Sau se ducea, de mână cu tătuca,

La treburi, la cumpărături prin sat,

Să nu mai fie singur, ca-altădat’.

Copiii îndrăgiseră de-ndată,

Fetița dulce și nevinovată.

Tătuca-i meșterise săniuță,

La săniuș cu ei ca să se ducă.

Aveau acum bătrânii în ogradă 

Mai mulți copii, care veneau degrabă,

S-o ia cu ei la joacă, prin zăpadă,

Pe Zăpezița, prietena lor dragă.

Și curtea lor, uitată și  tăcută

De zarvă era toată străbătută,

Copii frumoși, voioși, îmbujorați,

Cu Zăpezița parcă erau frați.

Iar bătrâneii cât se bucurau

Privind-o-ntre copii, când se jucau !

Mai sprintenă-ntre toți li se părea,

Pe săniuța ei parcă zbura.

Ciudat, nici ger, nici vânt, n-o atingeau,

Ci viață-n obrăjori mai mult îi dau ;

Și de făceau prea cald, ieșea degrabă,

Să se mai joace-afară, prin zăpadă.

Se întorcea apoi și mai voioasă,

Și o lumină ea purta, frumoasă.

Iar bătrâneii, fericiți priveau,

Minunea de fetiță ce-o aveau !

Adesea, bătrânica-i povestea.

Ce-atent atunci copila asculta !

De lumi necunoscute, -ndepărtate,

Și veșnic viscolite, înghețate,

Fetița povestea și ea apoi.

Mirați erau bătrânii, amândoi.

Atunci privirea fetei se-ntrista,

Dor tainic, neștiut, o cuprindea.

Așa, frumoasă, iarna se ducea...

Mai însorită, ziua tot creștea...

Zăpada, câte-un pic, s-a tot topit,

Din alb, dealul părea încărunțit...

Venea, se vede, timp de primăvară,

Voioși, copiii alergau pe-afară.

Doar Zăpezița, fata cea din nea,

Zi după zi, mai tristă devenea...

Mai încerca cu alți copii să iasă,

Dar obosită, se-ntorcea în casă.

Zadarnic bătrâneii o-ngrijeau,

Căci tot mai mult puterile-i scădeau...

Nici doctor, nici bătrâni, acolo-n sat,

Să-i spună leacul, tot nu au aflat.

În obrăjori, bujorii se-ofileau,

În ochișori, luminile păleau...

Se mai plimba prin curte când și când,

Prin petece de nea ușor călcând...

Atunci, un strop de viață iar prindea,

Zâmbet plăpând pe chip îi răsărea.

Și într-o zi, în zori, când a ieșit,

Mai tare soarele a strălucit;

Mărunt, ultimul petec de zăpadă,

Mic pârâiaș s-a prefăcut, în grabă...

Văzându-l cum dispare, cu-n fior,

Spre casă-a a mai privit odat’, cu dor,

Și s-a topit și ea... Apoi, spre cer,

S-a ridicat- abur plăpând, stingher...

Bătrânii și copiii-au căutat-o,

Dar nimeni, de atunci, n-a mai aflat-o...

Au plâns o vreme, plâns încet, tăcut,

Apoi, lumină blândă-a coborât

În suflet, și bătrânii-au mulțumit,

Căci visul lor de-o viață l-au trăit

În iarna-aceea. Și gândeau cu dor

Mereu, zâmbind, la Zăpezița lor...

Iar anii au trecut, și ei s-au dus,

De-acuma împăcați, acolo sus...

Nici satul, nici căsuța nu mai este,

Din totul a rămas doar o poveste...

Eu  am păstrat-o-n inimă și-n gând,

Iar voi poate-o s-o spuneți, când și când,

Să afle și-alții, -n vremea-ndepărtată,

De Zăpezița, ce-a trăit odată...

     ❄️  Filomela Popescu❄️